Și cum mă sprijineam eu așa, de gardul unui mormânt al unui om pe care nu l-am cunoscut niciodată, stăteam și mă uitam la mormântul Cristinei, acoperit de un munte de flori. Chiar un munte era, vesel și colorat și acoperea pământul maro și coșciugul negru pe care groparii tocmai îl băgaseră în pământ, în care era Cristina.
Mă gândeam câtă bucurie ar fi fost pentru ea să vadă florile alea, să le poată atinge și mirosi, să vadă zecile de oameni care veniseră acolo pentru ea, să simtă și să audă toată iubirea care era acolo. Apoi, să meargă împreună cu ei la un restaurant, să spună glume, să danseze și să se simtă bine, înconjurată de fete, băieți, tineri, bătrâni, doamne și domni, toți veniți acolo special pentru ea.
Doar că acum ea nu mai era acolo. Cel puțin nu fizic. Fizic, nu se putea înconjura de sutele de flori de toate culorile, de zecile de oameni care o iubesc.
Și atunci, stăteam eu așa și mă gândeam, hadeți să le facem bucurii oamenilor atunci când îi avem lângă noi. Haideți să le spunem lucruri frumoase. Haideți să le dăruim flori. Haideți să-i sărbătorim, să sărbătorim viața și să ne înconjurăm de bine și de frumos.
Gând pentru weekend…