”De maine schimb ceva la mine”.
Iar mâine: ”Dar azi nu pot. Sunt obosit/eu oricum nu reușesc niciodată/las că merge și așa/toți pot, mai puțin eu/dar oricum nu e nimic greșit la comportamentul meu”. Și ați renunțat.
De câte ori nu ați pățit așa? Sau ați început, ați încercat, dar nu ați reușit, de parcă v-ar fi pus cineva, tot voi, bețe în roate?
Astea nu-s altceva decât mecanismele voastre de apărare.
Pentru că e greu să încerci să te schimbi fundamental, să ieși din confortul situației în care ești în clipa asta; oricât de inconfortabil ar fi confortul în care te scalzi, el îți oferă siguranță și predictibilitate. Stabilitate. O schimbare te destabilizează, fie ea și o schimbare în bine. Așa ne place nouă, oamenilor, să stăm în zona noastră de confort. E cioara din mână, pe care nu o dăm pe vrabia de pe gard.
Mintea noastră se teme de schimbări. Schimbările, necunoscutul, pot să vină la pachet cu pericole, așa că mintea trebuie să iasă din starea ei de relaxare, cum ar veni, să se ridice de pe canapeaua ei pufoasă și plină cu perne și să se pună în alertă. Decât să avem sentimente și emoții noi, neplăcute, mai bine lâncezim în cele vechi, poate neplăcute și ele. Așa că scoatem la înaintare mecanismele de apărare și mintea noastră se așază înapoi pe canapeaua aia dintr-o poza de pe pinterest. Iată homeostazia! Fie ea și falsă, e totuși homeostazie…
Și există atâtea mecanisme de apărare. Mintea noastră are o întreagă colecție de soluții ușoare, pe care le aruncă în fața bulei de homeostazie aparentă în care ne ține, ca să nu intre nimic la noi, să nu ne miște nici măcar un fir de păr de pe cap. Cât de confortabilă situație… Sau nu?
Negarea
”Sunt bine așa cum sunt, nu e nimic greșit, nu am ce corecta”. Nu vedem evidentul. Nu e o problemă că țipăm la copil, nici că îi dăm una la fund. Soțul nu e abuzator, doar ne mai scapă câte o înjurătură sau o palmă când e obosit. Nu, copilăria noastră nu a fost traumatizantă, meritam bătăile cu furtunul de la mașina de spălat pentru că eram răi.
Cum ar fi să acceptăm realitatea? Să ne punem în alertă? Să conștientizăm că suntem ”de vină”, că suntem abuzatori la rândul nostru, că soțul trebuie lăsat cu ochii în soare, că realitatea părinților nu corespunde cu imaginea noastră asupra lor? Toată existența noastră din clipa asta, imaginea noastră despre noi, despre persoanele dragi, despre toată viața noastră s-ar destabiliza și s-ar dărâma la fel ca un castel de cărți de joc.
Așa că ne e mai simplu să ne menajăm, să nu căutăm resurse de putere ca să trecem prin realitate ca printr-un foc deschis, ci stăm ascunși, sub focul mocnit.
Proiectia
Ne-am format o imagine despre noi. O imagine fixă și inflexibilă. De multe ori, o imagine ”morală”. Suntem buni, empatici, nu facem rău nimănui, suntem și inteligenți și harnici, pricepuți. Dar nimeni nu e așa 100% din timp. Toți tindem spre asta, dar drumul e greu.
Ei bine, atunci când observăm gânduri și trăsături diferite de ce credem noi despre noi, încercăm să scăpăm de ele. Le proiectăm pe alții. Noi suntem buni și morali, dar uite, X cum e… Fură, minte. Negăm, noi nu suntem așa, ignorăm gândurile și acțiunile care ne fac să fim așa, doar alții sunt. Și ne înfurie peste măsură trăsăturile astea, pe care le vedem la alții.
E mai ușor să te înfurii pe alții decât pe tine. E mai ușor să crezi că X spune despre tine că ești neinteresant, neimportant, prost, urât, decât să-ți dai seama că, de fapt, asta crezi tu despre X. Sau, și mai greu, despre tine.
Așa că, de fiecare dată când ne înfuriem peste măsură într-o situație, e bine să verificăm în noi dacă nu cumva e o proiecție acolo…
Rationalizarea
Avem scuze pentru tot. Reale sau inventate, scuza e acolo. Nu mă pot abține să mănânc o tonă de înghețată, dar nu e vina mea, ci e vina soțului că mi-a cumpărat-o, când știa că-s la dietă. Am picat un examen pentru că profesorul a fost tot semestrul dezinteresat. Nu ne plătim impozitele, pentru că oricum politicienii fură. Facem CIO/Ferber cu copilul pentru binele lui.
Nu sunt scuze pe care să le invocăm voluntar, ci involuntar, inconștient, ca să evităm situații în care să ne simțim inconfortabil, situații în care să ne vedem exact așa cum suntem, și nu prin filtrul imaginii pe care ne-am creat-o despre noi.
Din punctul meu de vedere, catalizatorul aici este ”vina”. Cu cât căutăm mai mult vinovați, cu atât suntem mai înclinați spre raționalizare excesivă. Cu cât vom încerca să găsim, mai degrabă soluții la probleme, în loc de vinovați, cu atât vom fi mai sinceri cu noi.
Identificarea cu agresorul
Dusă în extrem, identificarea cu agresorul se numește sindromul Stockholm. Atunci când ne temem de cineva sau de ceva, cel mai ușor ne e să ne depăsim teama înțelegând acțiunea care ne face să ne temem și identificându-ne cu ea. După cum spuneam mai sus, puține lucruri îi displac subconștientului nostru mai mult decât nesiguranța.
De-asta victimele devin agresori, de-asta copiii batuți de părinți își bat copiii la rândul lor.
Refularea
Asta ne e foarte la îndemână. Refulăm emoții incomode, la care nu considerăm că putem reacționa acceptabil din punct de vedere social, sau la care nu știm cum să reacționăm deloc, emoții care ne sperie sau care ne fac să ne simțim lipsiți de valoare. Ascundem stimulului sub preșul inconștientului și vrem să-l uităm acolo. Apoi, în alt context, emoția e rechemată la apel. Și vine cu toată puterea ei, acumulată din fiecare refulare. Atunci e picătura care a umplut paharul și ne revărsăm.
Mama ne reproșează, poate, că nepotul ei nu mănâncă suficient și se îmbolnăvește. Indirect, ne simțim ”mame rele”, incapabile, invalidate. Nu reacționăm pe moment, pentru că simțim că am zbiera din toți rărunchii și nu vrem. Ne abținem, deci. Ne gândim imediat la altceva, la un câmp cu flori sau schimbăm subiectul.
Două zile mai târziu îl auzim pe soț că ne spune că nu am șters bine la fund copilul, poate chiar ca pe o glumiță. Sau citim un articol pe un blog despre cât de important este să ne ștergem copiii bine la fund. Sau vedem o scenă similară într-un film. Percepem atunci aceeași invalidare, suntem din nou ”mame rele” pentru că nu suntem în stare să ne îngrijim de copil. Și scoatem emoția de sub preș și explodăm.
Și mai sunt și altele. Anna Freud le mai descrie pe următoarele: regresia, represia, formarea reacției adverse, izolarea, disocierea, introiecția, masochismul moral, sublimarea, clivajul, contrainvestirea, intelectualizarea înlăturarea, refugiul în reverie, retragerea apatică, umorul.
Despre mecanismele de coping, adică mecanismele (preventive) de adaptare la stres, într-un număr viitor 🙂
