M-am tot lovit zilele astea de un subiect extrem de dureros: partenerii abuzatori. Știu că există și femei care sunt în rolul ăsta, dar eu acum aș vrea să discutăm despre bărbații care își abuzează partenerele. Tortura psihică, abuz fizic, lovituri, înjurături, viol.
Văd, din păcate, că multe dintre noi au trecut sau trec prin asta. Nu pot pleca de lângă abuzator din multe motive. Din lipsă de susținere (astfel de persoane au tendința de a-și îndepărta victimele de persoane care le-ar putea ajuta, prieteni, familie), din cauza dificultăților financiare, din motive de rușine inoculată în copilărie, din lipsa stimei de sine sau din alte motive.
Ca mamă de fată, lucrurile astea mă sperie. Eram cumva convinsă că experiențele prin care am trecut eu au fost izolate și că am ales eu greșit la un moment dat în viața mea. Eram tânără, naivă, îndrăgostită, cu stima de sine undeva la nivelul papucilor, bucuroasă să primesc atenție, multă atenție, prea multă atenție. Dar mi se confirmă zilnic faptul că astfel de situații nu-s deloc izolate, nu-s deloc doar reportaje la știrile de la ora 5, ci că un procent mare de femei au trecut măcar o dată în viață prin astfel de momente.
Și mă gândesc la Ema și mă perpelesc să-mi dau seama ce și cum să fac să o ajut pe termen lung. Să nu considere o relație cu un abuzator normalitatea, să nu rămână închisă în relația respectivă pentru că nu are resurse să iasă, să nu intre în capcana asta.
Așa că am învățat-o de la bun început că Nu înseamnă Nu. Că dacă ea nu vrea să fie pupată, luată în brațe și spune Nu, noi respectăm asta. Că nu e ok în niciun context ca dacă ea refuză contactul fizic, adultul sau alt copil, să poată să vină și să o atingă, să o pupe, sau să o ia în brațe. De mică am întrebat-o de fiecare dată dacă o pot pupa și niciodată nu am făcut asta dacă ea a spus Nu.
În același context, nu am obligat-o niciodată să pupe sau să se ducă în brațe la nimeni. Bunici, pisici, vecini, nu contează. ”Vrei să o pupi pe Xuleasca?” ”Nu” ”Bine”.
Am vrut să învețe că e singura stăpână pe corpul ei.
Apoi, i-am oferit iubire necondiționată mereu. În general, în relațiile toxice, iubirea (sau așa zisa iubire) se oferă condiționat. Victima încearcă mereu să intre în grațiile agresorului pentru a primi iubirea pe care o caută, și nu pedepse. Procentual, cele mai multe dintre femeile care cad victime unor astfel de abuzatori, sunt cele care provin din medii familiale în care iubirea s-a oferit condiționat, în care retragerea iubirii era modelul de pedeapsă aplicat atunci când copilul greșea. Practic, copilul devenit acum adult, nu face decât să caute același pattern, același mediu în care a crescut. Doar că, alături de un abuzator, mediul devine complet toxic.
Aș vrea să mai știe și că nu e rușine să ceri ajutor. Inclusiv psihologic. Că dacă te simți opresată într-o relație, că te-ai transformat în altceva, că nu te mai regăsești, că nu mai regăsești bucurie în zilele prin care treci, că pici în depresie, există o persoană care te poate ajuta. Un psihoterapeut bun te poate ghida, îți poate arăta resursele de care dispui pentru a-ți face ordine în viață. Nu e o rușine să te duci la psiholog, ci e o dovadă de iubire de sine.
Un alt lucru pe care vreau să o învăț e despre independența financiară. Multe dintre femeile abuzate în relații (mai ales mamele) nu pot pleca de lângă abuzator din cauza inconvenientelor financiare. Nu au bani pentru a se susține, nu au un job bine plătit.
Împreună cu independența financiară, la pachet aș spune eu, vine și stima de sine. Ok, poate nu ai un job bun în clipa de față, dar îți poți găsi unul. Fă-ți un plan, ai încredere în tine. Nu poți ieși astăzi din relație, dar cu un plan bun, o poți face în 6 luni. Sau un an.
Stima de sine e atât de importantă și multora dintre noi ne lipsește aproape de tot. Sau e la cote minime. Lucrăm cu noi să schimbăm asta, să ne dezvoltăm, iar cei care o fac, știu cât de greu este. Drept urmare, bine-ar fi ca generația copiilor noștri să nu mai aibă problemele astea.
Ce e iar foarte important, e susținierea familiei. Și în contextul ăsta mi-aș dori să putem vorbi liber despre orice. De-asta tot militez eu pentru a fi prieten cu copilul, pentru a-l asculta. Dacă îi ascultăm acum, când sunt mici și ne povestesc despre cum Andrei și-a pierdut papucul în parc și despre câte petale avea o păpădie, nu facem decât să punem bazele unei bune comunicări pe termen lung. N-o cert când greșește ceva, doar discutăm deschis, îi povestesc și eu mereu despre greutățile mele, îi cer sfatul. Fac tot ce știu eu acum mai bine ca să nu ajungem în punctul în care ei să-i fie teamă de mine și de reacțiile mele și să-mi ascundă lucruri atât de grave. Vreau să știe că orice se poate repara, atunci când lucrăm în echipă. Dacă Ema s-ar regăsi vreodată într-o relație cu un abuzator, mi-aș dori să simtă încredere în mine și să vină să vorbim despre asta.
În concluzie, o cresc cu respect. Îi respect deciziile, nu-urile, corpul. Și am pretenția de la toți cunoscuții noștri să facă la fel, iar atunci când nu o fac, intervin eu dacă nu reacționează chiar Ema imediat. Nu vreau să avem discuții tabu, nu vreau să existe rușine între noi. Vreau să putem discuta liber, să avem încredere una în cealaltă. Vreau să știe că e puternică și că nimeni nu are dreptul să o înjosească.
Sunt ferm convinsă că modelul de acasă o va ajuta să caute același tip de relație și cu partenerul (sau cu partenera). Sau sper…
Voi cum vă gândiți să faceți?