Eu cu somnul copiilor am o relație de love and hate. Ema a dormit puțin și greu mereu. Am auzit-o de nenumărate ori spunându-mi că ea nu o să doarmă niciodată, că e plictisitor să dormi, ba chiar că e oribil. De fapt, sunt puțin nerecunoscătoare, pentru că, odată adormită, copila doarme bine. Dar până adoarme, mai ales de prânz (seara e chiar cooperantă), îmbătrânești câțiva ani.

La început, a adormit ca aproape orice copil alăptat la cerere: la sân. Pe măsură ce a crescut, și-a schimbat singură mult blamatele asocieri la somn. Am trecut prin plimbat în sistemele de purtare, făcut sport în timp ce o plimbam în sistemele de purtare, plimbat cu căruciorul, adormit în pat cu cântec, cu poveste, până am ajuns în zilele noastre, când adoarme în patul ei, cu un adult lângă ea. Asta e acasă, iar la grădiniță, la somnul de prânz are alt ritual. Odată adormită, la prânz poate să doarmă și patru ore. Iar noaptea nu prea obișnuiește să se mai trezească, sau dacă o face pentru pipi, adoarme imediat la loc.

Zic eu că e decent, pentru un copil de 3 ani și jumătate.

Fip e diferit. Lui îi place să doarmă. El nu protestează când ne culcăm. Ba chiar, dacă îi e somn, dar eu nu-s deloc deloc pe fază, mă ia de mână, mă duce în dormitor și mă urcă în pat. El are acum un an și jumătate și din prima zi de viață a adormit doar la sân, cu mici excepții de adormit în mașină, sau în Luna la V sau la bunică. Doarme mult, dar asistat. Cu toate astea, văd un progres. De unde la început nu mă puteam ridica de lângă el nici să mă duc până la baie, acum fereastra mea de libertate e din ce în ce mai lungă.

Ah, o altă asociere de/la somn pe care a avut-o au fost zgomotele albe/roz, pe care i le puneam să le asculte, căci altfel n-o scoteam la capăt.

Dar aud că nu-i normal. Că nu-i bine să aibă asocieri din astea și că acum e tardiv să mai schimb ceva. Că ar fi trebuit să schimb ceva când avea 4 luni. Să nu-l las să adoarmă la sân,  nici legănat, nici plimbat, ci pus în pătuț și mângâiat pe spate atunci când plângea.

Sunt convinsă că există copii care adorm de la mama natură fără asocieri la 4 luni. Dar eu, în experiența mea de mamă, prietenă, vecină și de trainer de parenting, nu am cunoscut până acum nici măcar unul care să adoarmă singur de la el putere. Întotdeauna am văzut să existe un sân, un biberon, o suzetă, un leagăn, un cărucior, un wrap, o plimbare cu mașina, o păturică, un iepuraș, etc.

Și culmea, din tot ce am studiat eu până în clipa asta reiese că e… stați așa, sunteți pe fază? Că e… NORMAL. Că nimeni de pe lumea asta nu e capabil să învețe un bebeluș de 4-6-9 luni să adoarmă singur, fără nicio asociere de somn, pentru că nu e fizic posibil.

OK. Să ne gândim puțin de ce nu adoarme bebelușul singur și de ce nu readoarme. Lucrurile sunt atât de simple și țin strict de supraviețuire. Un bebeluș mic, de 4 luni, singur într-un pat nu se va simți în siguranță. Deși noi, ca specie, am evoluat și avem acum case să ne protejeze și pătuțuri cu carusel și dantelă, el știe că a sta singur, departe de mama sau alt adult de încredere înseamnă că e în pericol. Că pot veni animale sălbatice să-l mănânce de viu, că poate lua foc casa, că poate veni un cutremur și poate cădea tavanul pe el. Faptul că un bebeluș nu poate adormi/readormi singur ține de instinctul lui de supraviețuire. Oare chiar vrem să ne jucăm cu asta?

În al doilea rând, dacă atunci când bebelușul se trezește și începe să plângă pentru că e speriat că nu-i mama lângă el să-l protejeze, el nu se poate autocalma, asta se întâmplă pentru că nu poate. Pentru că nu-și poate regla emoțiile. Pentru că partea de creier care îi semnalează pericolul funcționează la cote maxime (ca să-l ajute să supraviețuiască, ceea ce este esențial atunci când ești mic și lipsit de apărare), dar nu și cea responsabilă pentru gândirea logică, planificarea, etc. Neocortexul, căci despre el vorbim, este complet dezvoltat la vârsta de 25 de ani. Așa zic niște oameni mai deștepți ca mine și zic și eu mai departe același lucru. Neavând neocortexul dezvoltat suficient, el NU se va putea autoregla, NU va putea adormi singur la loc.

”Dar cum, că eu am încercat CIO/Ferber/Pick Up Put Down/alte metode și a funcționat. A plâns o zi sau două, apoi n-a mai plâns”.

Da, de acord. Apoi n-a mai plâns. Dar nu pentru că ar fi funcționat metoda într-un mod pozitiv. Nu pentru că am fi învățat un bebeluș să se autoregleze, să se calmeze singur sau alte bazaconii. Ci pentru că a învățat ceva ce îi va pune un filtru diferit când va privi lumea: că indiferent cât protestează el, mama nu vine (in cazul CIO) sau dacă vine, pleacă apoi imediat. Și că nu e eficient să plângă atunci când se simte în pericol pentru că își consumă energia și resursele necesare să supraviețuiască. Și că nu e eficient să semnalizeze disconfort sau alte emoții negative pe care le are, pentru că nu se schimbă nimic. Și, în final, că lumea este un spațiu sumbru și rece, în care nu ești în siguranță și în care nu ai pe nimeni să te protejeze. Vorbim aici despre Shutdown Syndrome (nu știu cum se numește el în română, dar dacă știți voi, vă rog să-mi spuneți și mie).

Na bun, deci copilul are nevoie de mama, ca să se simtă în siguranță. Dacă nu e mama, măcar de un obiect care să facă legătura cu ea sau care să fie constant în rutina sa, căci știm foarte bine cât de reconfortantă e rutina pentru un copil.

Pe de altă parte, dacă vorbim de asocierea la somn cu sânul, să încerci să renunți la asta înseamnă să nu mai alăptezi la cerere. Un bebeluș se cere alăptat din multe motive, nu doar de foame. Inclusiv ca să adoarmă. Laptele pe care îl produce sânul mamei pe perioada nopții e plin de compuși care induc somnul copilului. Pentru că așa e natural să se întâmple.

Acum, eu știu că percepția majorității dintre noi despre somnul copilului e cu totul dată peste cap. Nu vedem în filme bebeluși care dorm în paturile mamelor lor, nici bebeluși care se trezesc de 3 ori în 2 ore ca să fie alăptați. În filme și în reclame vedem bebeluși puși în pătuțurile lor, pupați pe cap, apoi mama dă drumul la carusel, stinge lumina și pleacă din cameră. Astea sunt așteptările pe care le avem și noi.

Pe de altă parte, auzim și că bebelușii care dorm alături de mamele lor nu sunt în siguranță (deși studiile arată ca ratele cele mai scăzute de moarte cauzată de sindromul morții subite la bebeluși se regăsesc în țările în care, tradițional, mamele dorm alături de bebeluși) și ne temem.

Dormim rău, ne trezim să verificăm copilul, stăm în poziții incomode, apoi decretăm că e un chin dormitul cu copilul. Copilul pus în pătuț nu vrea să doarmă, sau adoarme greu (pentru că el tinde către normă, către natural, pentru că el are nevoie să-și regleze respirația în funcție de cea a mamei și are nevoie să fie alăptat noaptea de mama lui pentru a menține sus nivelul de prolactină al mamei), așa că e ușor ca în momentele alea să clacăm.

Eu mi-aș dori ca atunci să vină un expert în somnul copiilor care să-i spună mamei într-o ședință că are un copil normal. Care doarme normal, așa cum ar trebui. Că un copil la vârste mici nu doarme profund pentru că și asta ține tot de supraviețuire (doarme iepurește, ca să fie receptiv la pericole). Că un copil are nevoie să doarmă alături de mamă. Și că are nevoie să fie alăptat pe timpul nopții. Apoi, să găsească împreună cu mama, soluții pentru o odihnă mai bună a tuturor, pornind de la premisele de mai sus.

1. Mama (sau părinții) și bebelușul să doarmă împreună doar în pat cu o saltea suficient de rigidă (nu pe fotolii extensibile, canapele sau alte locuri în care bebelușul ar putea aluneca și ar intra în dificultate de respirație)
2. În pat să nu se regăsească perne, pături, cearșafuri, jucării sau alte obiecte care ar putea bloca în vreun fel căile respiratorii ale copilului
3. Dacă e frig și mama trebuie să se învelească și trebuie să doarmă cu capul pe pernă, bebelușul se poate culca mai aproape de tăblia patului, iar mama își poate trage perna mai jos, până la nivelul picioarelor bebelușului (așa se asigură că nu se poate întoarce peste bebeluș, că nu îi va trage pătura peste față, etc.)
4. Dacă mama nu se simte confortabil în situația asta, poate atașa patului mare un pătuț mic, dar care să aibă o laterală detașată, ca să poată ajunge ușor la bebeluș și să-l alăpteze
5. Dacă mama simte că stă în poziții inconfortabile în timp ce alăptează noaptea, își poate pune în spate o pernă care să susțină coloana și o altă pernă între genunchi, pentru a prelua din presiune
6. Tatăl poate ajuta și el, preluând când și când copilul dimineața, după trezire, permițând astfel mamei să se odihnească liniștită câteva ore

Sunt convinsă că astfel de sfaturi nu ar fi prea căutate, căci vrem soluții aici și acum, de astăzi copilul să doarmă neîntrerupt toată noaptea, ca să ne putem odihni. Dar eu sunt convinsă că dacă mamele ar primi alt mesaj, nu că nu e în regulă stilul de somn al copilului, ci că asta e norma, astfel de cerințe ar fi mai rare.

Dar poate greșesc eu pe undeva, așa că m-am decis să urmez niște cursuri legate de somnul copiilor și bebelușilor. Sunt întotdeauna deschisă la a învăța lucruri noi 🙂