Competitie sau colaborare?
Copiii mei vor fi adulți

Ce normală îmi păream eu mie acum câțiva ani… Mi se părea că sunt ok, că așa sunt eu. Neatentă, sau colerică. Le luam pe toate așa cum erau și îmi asumam. Îmi asumam etichetele pe care le primisem și mă comportam ca atare.

Acasă docilă, în afară rebelă. Tatuată, dar să nu mă știe mama. Cu probleme de relaționare față de ceilalți. Cu o nevoie incredibilă de a fi altora pe plac. Perfecționistă. Cu teamă de autoritate. Habar nu aveam câte hibe aveam în comunicarea cu cei din jur. Și câte lucruri aș fi putut schimba la mine, dacă aș fi încercat să o fac, în loc să-mi accept soarta în tăcere și să stau cuminte în banca mea.

Apoi l-am cunoscut pe V. El era altfel, mai relaxat, mai puțin cu morcovul în fund ca mine. El părea că merge pe valul lui și îl priveam din umbră și mi se părea fantastic să poți face asta. Să ai atâta încredere în tine încât să nu-ți pese. Mai încerca el să facă niște coaching cu mine, dar la mine nimic ”nu se putea”. Îmi era greu să accept că se poate, îmi era extrem de greu să ies din hruba mea și să dau ochii cu soarele. Probabil nu aveam motivație suficientă.

Doar când au apărut copiii a apărut și motivația. Învățând despre cum să-i cresc pe ei, am început să-mi înfrunt demonii. Vai… Și câți erau. Vai… Cât încercase creierul meu să mă protejeze de ei. Îi ascunsese prin tot felul de colțuri, pe sub tot felul de preșuri. M-am simțit copleșită la un moment dat, de parcă aș fi intrat într-o cameră cu mulți balauri care voiau să sară la gâtul meu. Am ieșit rapid din cameră și am închis ușa speriată.

Erau acolo. Toți. Toți balaurii mei, care mă făceau să fiu neatentă, lipsită de toleranță de multe ori, plină de prejudecăți, disperată să-i mulțumesc pe cei din jur, fără pic de stimă personală, temătoare și rușinoasă. Toți balaurii ăștia care îmi îngropaseră vocea mea și eu n-o mai auzeam. De fapt, cred că n-o auzisem niciodata.

Și cum stăteam eu așa, pe jos… Și plângeam de frica balaurilor, mi-am dat seama că eu… nu știu cine sunt. Cum aș putea eu să fiu cum ar trebui să fiu, dacă eu nu știu cine sunt. Dacă eu nu știu ale cui voci sunt alea pe care le aud în capul meu (nu la propriu)? Dacă eu nu știu ce gând e al meu și ce gând e preluat de la alții. Cum să dau eu la o parte tot zgomotul din capul meu ca să mă aud pe mine?

Cu asta trebuia să încep. Pentru că de undeva trebuia să o fac. Pierdusem oricum două decenii și ceva într-un soi de carusel în care nu mă întrebase nimeni dacă vreau să mă urc și din care oricum nu mă dădeam jos pentru că nu știam că pot.

Am început să citesc. Să înțeleg mai multe despre mine. Să mă întorc mult în trecut. Am avut zeci de nopți de introspecții, de plânsete cu sughițuri. Momente revelatoare și momente care m-au sfâșiat în bucăți. Am început să fac un puzzle mare, al meu. Să scot din toate cotloanele minții mele emoții, amintiri, senzații și să le simt. Să mă las purtată de ele, să le privesc din perspective diferite și să mă scutur de ele.

A fost groaznic la început. Eram desfigurată mental, ruptă în bucăți, incoerentă și ca o bombă cu ceas. Plângeam din orice, mă plăceam și mai puțin, habar n-aveam cum e să te iubești și nici nu credeam că o să ajung vreodată aici.

Apoi, încetul cu încetul a început să se facă lumină. Să ies eu la lumină, de fapt. Să înțeleg ce vreau, de unde vin, ce vreau să fac. Să mă ascult pe mine, să mă iubesc pe mine. Să simt autoempatie. Să mă accept cu bune și cu rele, chiar și când greșesc. Și să mă scutur de toate etichetele. Merit să fiu iubită, merit să fiu fericită, merit să fiu autonomă.

Pe măsură ce făceam toate astea, mi-am dat seama că e o chestie grozavă că îmi reușește. Că doar așa pot fi o mamă mai bună pentru copiii mei. Pentru că dacă mă înțeleg pe mine, îi pot înțelege real și pe ei. Că orice reacție a lor care îmi apasă mie butoane e despre mine și nu despre ei. Că ei nu sunt Diana Mică și că, dacă vreau să fiu o mamă bună pentru ei, trebuie să fiu o mamă bună pentru… ei… nu pentru mine.

Iar schimbarea mea e evidentă. Cel puțin pentru mine… Mă simt, în sfârșit, bine în pielea mea. Știu cine sunt și ce vreau. Sunt fericită. Mă iubesc și mă accept așa imperfectă cum sunt.

Că mai am mult de lucru la mine? Da. Enorm de mult. Dar fiecare zi mă duce tot mai aproape de persoana aia care ar trebui să fiu.

Competitie sau colaborare?
Copiii mei vor fi adulți