Instrumente de parenting

13254845_838494146283471_937874523567267256_oE atât de simplu să fii părinte. Mergi pe intuiție, plus că citești ce scrie în cărți și aplici. De fapt, lucrurile se rezumă la un simplu cuvânt: respect. Dacă îți tratezi copilul cu respect, îl crești bine, aveți o relație bună, toată lumea cooperează și lucrurile merg strună.

Doar că în lumea reală treburile nu funcționează așa. Pentru că noi, părinții, nu suntem niște roboței care să acționeze ca la carte. Venim cu experiențele noastre din trecut după noi, care ne fac de multe ori să reacționăm așa cum nu ne-am imaginat vreodată că vom reacționa. Pentru că avem butoanele noastre, pe care copiii le apasă fără să știe ce stârnesc ele în noi și atunci ni se șterge din minte orice carte de parenting am fi citit până acum.

Dar există niște tips and tricks la care putem apela în momentele astea. În momentul în care copilul e pe cale să facă un mega-tantrum, poți apela la un instrument de parenting din tolba proprie, care să vă ajute să nu mai ajungă acolo, în țipete și zbierături. Sau atunci când vă certați mai aprig, e liniștitor să știi că poți face un lucru anume care să vă apropie. Că ai o unealtă pe care s-o folosești atunci când copiii se bat în spate în mașină și tu simți că îți pleznește creierul.

Și mai ales, ca toate instrumentele astea sunt concepute cu respect față de copil și părinte. Că nu sunt manipulări și minciuni, că nu sunt pedepse, că nu sunt recompense. Că ele ajută copilul să devină un adult autonom, cu încredere în sine, un adult care să se iubească și să se respecte, un adult ghidat de motivații intrinseci și nu de dorința de a le face celorlalți pe plac cu orice preț. Un adult echilibrat, care știe să ia decizii, care știe să-și gestioneze eficient emoțiile și trăirile.

Mie mi-au schimbat viața de părinte instrumentele astea, de parenting pozitiv. Să văd că nu mai e nevoie să-i spun copilului de o mie de ori același lucru și că e suficient să-i spun o dată și să mă înțeleagă… wow…

Despre asta o să discutăm duminică la ultimul atelier din seria Atelierele Părinților. Și vă aștept cu drag să vă înscrieți cât mai sunt locuri. O să fie un atelier practic, cu exerciții, care sper eu să vă pună pe gânduri.

Sper eu că o să plecați acasă mai încrezători că puteți face față provocărilor zilnice, cu buzunarul plin de instrumente de parenting. La propriu. O să vedeți 🙂

Și dacă vă interesează și vreți să veniți, am și un concurs aici. Trebuie doar să-mi spuneți cum vreți să fie copilul vostru peste 25 de ani și cu cine ați vrea să veniți însoțiți la atelier și eu o să dau două invitații duble.

Aici va puteti inscrie.

Aici găsiți mai multe detalii despre Atelierele Părinților, inclusiv galerie foto.

Competitie sau colaborare?

M-a interesat mereu să aflu cât de natural e pentru oameni să coopereze. Adică ce ne vine natural să facem, să cooperăm sau să concurăm.

Auzeam și citeam mereu despre argumentul ”fără concurență am rămâne pe loc”. Concurând unul cu celălalt, chiar și cu noi înșine, ne depășim barierele și facem lucruri minunate. Vecinul are o capră și o cană de lapte pe zi de la capra lui. Hmmm… sună bine. Dar dacă eu aș avea două capre, aș avea două căni de lapte și mi-aș umple mai bine burta.

Tribul vecin are aur. Mergem și le dăm în cap ca să le luăm aurul și poate găsim și niște lemne pentru vapoarele noastre. Oare așa am evoluat noi ca specie?

Unii (Thomas Hobbes, Konrad Lorenz, Richard Dawkins și alții) așa zic. Dar studiile recente îi contrazic.

Da, deși poate sună ciudat, mai ales când deschidem televizorul și vedem acolo doar atrocități, multă violență și lucruri oribile, se pare că oamenii sunt ființe cooperante și altruiste. Pentru că așa am reușit să supraviețuim. Pentru că e mult mai eficient să cooperezi, se consumă mult mai puțină energie, de exemplu.

În plus, s-a mai descoperit că și codul genetic al nostru e de partea cooperării. Avem adesea impulsul de a-l ajuta pe cel de lângă noi. Se pare că impulsul ăsta e la fel de natural ca cel de agresivitate, de exemplu, atunci când ne simțim în pericol.

Și să nu uităm de neuronii-oglindă care ne ajută să fim empatici. Îl vedem pe cel de lângă noi că simte o durere profundă, așa că ajungem să o simțim alături de el și astfel devenim empatici față de el și cooperăm. De ce am mai avea neuronii oglindă dacă nu ar fi parte din noi cooperarea?

Na bun, și atunci de ce ne încurajăm copiii să concureze? Să concureze la școală? Să concureze la sporturi? Să concureze pentru note, pentru diplome, pentru cupe. De ce ne interesează cât a luat Mihăiță la teză?

Concurența e pură comparație. Dar oamenii nu sunt toți la fel, nu? Poate Mihăiță e mai bun la matematică și a luat mai mult în teză decât Gicuță. Dar Gicuță e as în chimie. Sau editare video. Sau joacă bine tenis. Pictează minunat.

Eu tare mă amărăsc atunci când o aud pe Ema că ea vrea să fie prima. Că rochița ei e mai frumoasă ca a lui X. Că ea e mai mare decât Y. Simt că mi-a stricat-o societatea. Îi explic mereu că nu e important cine e primul, ci unde ajungi. Și că nici a cui rochiță e mai frumoasă, ci să-i placă ei și să se simtă bine în ea. Că există avantaje și a fi mic, nu doar în a fi mare. Dar trebuie să lucrăm, probabil, și la stima ei de sine. Și la autocompasiune.

Sper, însă, să primesc mai multe răspunsuri despre asta și de la Alfie Kohn. Pentru că mă duc sâmbătă la conferința organizată de Totul Despre Mame.

Ah, și să mă urmăriți, pentru că o să fac live blogging de acolo. Discutam acum cu hostingul să rezolvăm eventuale probleme de trafic intens pe aici. Deci, mă pregătesc.

Și nu uitați… #reVINEalfie.

Cum am ajuns eu să mă iubesc

Ce normală îmi păream eu mie acum câțiva ani… Mi se părea că sunt ok, că așa sunt eu. Neatentă, sau colerică. Le luam pe toate așa cum erau și îmi asumam. Îmi asumam etichetele pe care le primisem și mă comportam ca atare.

Acasă docilă, în afară rebelă. Tatuată, dar să nu mă știe mama. Cu probleme de relaționare față de ceilalți. Cu o nevoie incredibilă de a fi altora pe plac. Perfecționistă. Cu teamă de autoritate. Habar nu aveam câte hibe aveam în comunicarea cu cei din jur. Și câte lucruri aș fi putut schimba la mine, dacă aș fi încercat să o fac, în loc să-mi accept soarta în tăcere și să stau cuminte în banca mea.

Apoi l-am cunoscut pe V. El era altfel, mai relaxat, mai puțin cu morcovul în fund ca mine. El părea că merge pe valul lui și îl priveam din umbră și mi se părea fantastic să poți face asta. Să ai atâta încredere în tine încât să nu-ți pese. Mai încerca el să facă niște coaching cu mine, dar la mine nimic ”nu se putea”. Îmi era greu să accept că se poate, îmi era extrem de greu să ies din hruba mea și să dau ochii cu soarele. Probabil nu aveam motivație suficientă.

Doar când au apărut copiii a apărut și motivația. Învățând despre cum să-i cresc pe ei, am început să-mi înfrunt demonii. Vai… Și câți erau. Vai… Cât încercase creierul meu să mă protejeze de ei. Îi ascunsese prin tot felul de colțuri, pe sub tot felul de preșuri. M-am simțit copleșită la un moment dat, de parcă aș fi intrat într-o cameră cu mulți balauri care voiau să sară la gâtul meu. Am ieșit rapid din cameră și am închis ușa speriată.

Erau acolo. Toți. Toți balaurii mei, care mă făceau să fiu neatentă, lipsită de toleranță de multe ori, plină de prejudecăți, disperată să-i mulțumesc pe cei din jur, fără pic de stimă personală, temătoare și rușinoasă. Toți balaurii ăștia care îmi îngropaseră vocea mea și eu n-o mai auzeam. De fapt, cred că n-o auzisem niciodata.

Și cum stăteam eu așa, pe jos… Și plângeam de frica balaurilor, mi-am dat seama că eu… nu știu cine sunt. Cum aș putea eu să fiu cum ar trebui să fiu, dacă eu nu știu cine sunt. Dacă eu nu știu ale cui voci sunt alea pe care le aud în capul meu (nu la propriu)? Dacă eu nu știu ce gând e al meu și ce gând e preluat de la alții. Cum să dau eu la o parte tot zgomotul din capul meu ca să mă aud pe mine?

Cu asta trebuia să încep. Pentru că de undeva trebuia să o fac. Pierdusem oricum două decenii și ceva într-un soi de carusel în care nu mă întrebase nimeni dacă vreau să mă urc și din care oricum nu mă dădeam jos pentru că nu știam că pot.

Am început să citesc. Să înțeleg mai multe despre mine. Să mă întorc mult în trecut. Am avut zeci de nopți de introspecții, de plânsete cu sughițuri. Momente revelatoare și momente care m-au sfâșiat în bucăți. Am început să fac un puzzle mare, al meu. Să scot din toate cotloanele minții mele emoții, amintiri, senzații și să le simt. Să mă las purtată de ele, să le privesc din perspective diferite și să mă scutur de ele.

A fost groaznic la început. Eram desfigurată mental, ruptă în bucăți, incoerentă și ca o bombă cu ceas. Plângeam din orice, mă plăceam și mai puțin, habar n-aveam cum e să te iubești și nici nu credeam că o să ajung vreodată aici.

Apoi, încetul cu încetul a început să se facă lumină. Să ies eu la lumină, de fapt. Să înțeleg ce vreau, de unde vin, ce vreau să fac. Să mă ascult pe mine, să mă iubesc pe mine. Să simt autoempatie. Să mă accept cu bune și cu rele, chiar și când greșesc. Și să mă scutur de toate etichetele. Merit să fiu iubită, merit să fiu fericită, merit să fiu autonomă.

Pe măsură ce făceam toate astea, mi-am dat seama că e o chestie grozavă că îmi reușește. Că doar așa pot fi o mamă mai bună pentru copiii mei. Pentru că dacă mă înțeleg pe mine, îi pot înțelege real și pe ei. Că orice reacție a lor care îmi apasă mie butoane e despre mine și nu despre ei. Că ei nu sunt Diana Mică și că, dacă vreau să fiu o mamă bună pentru ei, trebuie să fiu o mamă bună pentru… ei… nu pentru mine.

Iar schimbarea mea e evidentă. Cel puțin pentru mine… Mă simt, în sfârșit, bine în pielea mea. Știu cine sunt și ce vreau. Sunt fericită. Mă iubesc și mă accept așa imperfectă cum sunt.

Că mai am mult de lucru la mine? Da. Enorm de mult. Dar fiecare zi mă duce tot mai aproape de persoana aia care ar trebui să fiu.

Copiii mei vor fi adulți

Alfie Kohn, #reVINEalfie

Alfie Kohn, #reVINEalfie

Pare așa departe asta… Mă refer la faptul că la un moment dat copiii mei vor fi adulți. Acum sunt mici, blonzi și pufoși și râd la câinii vecinilor. Dar cândva, peste câțiva ani (nici măcar atât de mulți), ei vor fi adulți. Așa, ca mine și ca tine. Poate că vor avea familiile lor, copiii lor. Sau poate că nu. Poate vor călători mult, poate că vor iubi, poate că vor munci, poate că se vor distra, poate că vor avea prieteni, poate că vor…

Nu știu cum vor fi ei atunci. Nu am idee. Nici măcar vagă. Nu-mi doresc pentru ei să fie medici sau ingineri, să aibă un partener de sex opus și câte doi copii, blonzi cu părul ondulat, băiat și fată. Nici casă mare, nici mașină scumpă. Îmi doresc altceva pentru ei, pe lângă să fie fericiți.

Îmi doresc în primul rând să fie siguri pe ei. Să aibă încredere în ei și să-și cunoască punctele forte și punctele slabe. Să se accepte așa cum sunt, ba chiar să se iubească. Să știe să își ceară drepturile și să nu li se taie genunchii în fața nimănui. Să aibă o stimă de sine – vorba Emei – ”cât cerul”.

Apoi îmi doresc să fie… empatici. E tare important să poți să fii empatic. Să-ți vină natural asta. Să fii un om care să iubească oamenii și care să ajute. Să ajute pentru că așa își dorește. Pentru că vine din el, pentru că asta îi spune motivația lui intrinsecă. Nu pentru că așa e bine și așa e frumos, sau pentru că vreau eu.

Îmi mai doresc să știe să relaționeze cu cei din jur, să le fie ușor asta. Să știe și să poată să refuze atunci când e cazul. Să poata comunica non-violent. Să … Multe 🙂

Așa că de fiecare dată când nu știu cum să-i mai ghidez, când nu știu cum să reacționez, când nu știu dacă e bine ce scot pe gură, mă opresc și mă gândesc.

”Oare ce spun/fac eu acum, o să-i ajute să fie încrezători în puterile lor peste 20 de ani? O să-i ajute să spună NU atunci când situația o cere? O să-i ajute să știe să se poarte cu blândețe cu cei de lângă ei? Îi învață cum să-ți gestionezi emoțiile puternice? Îi învață să iubească necondiționat? Să fie curajoși?”

Când răspunsul e DA, ei, atunci merg înainte. Dar dacă răspunsul e NU, atunci mă opresc. Schimb macazul. E atât de simplu. Dar, de multe ori, uităm că a crește un copil e o investiție pe termen lung. Nu trebuie să așteptăm rezultate pe moment. Ci rezultate pentru următorii 20 de ani. 30. 40. Pentru toată viața lor.

Dacă vreți și voi să aflați cum puteți crește copii curajoși, să știți ca #reVINEalfie! Pe 21 mai,  la Muzeul Național de Artă al României, sala AUDITORIUM. 

Alfie Kohn este autorul a 14 cărţi despre educaţie, parenting şi comportament uman, cărţi ce au fost traduse în 20 de limbi şi vândute în peste 500.000 de exemplare la nivel mondial. Încă din anii ’90 este adesea invitat să susţină conferinţe în SUA, iar din 2005 depăşeşte graniţele ţării, discursul său ajungând live la părinţii din întreaga lume. Munca sa de cercetare a fost premiată de instituţii precum The American Psychological Association sau The Canadian Teacher’s Foundation, iar volumul „Parenting Necondiţionat” a fost recompensat cu un Gold Award în cadrul National Parenting Publications Awards 2006

Conferința începe la ora 10:00 și e împărțită în două mari teme.

De la 10:00 la 13:00 vom afla despre parentingul necondiționat. Apoi, după amiaza, Alfie Kohn ne dă argumentele sale împotriva competiției.

Eu una abia aștept să îl ascult. Și voi face și live blogging de acolo pentru voi, în caz că nu puteți ajunge.

Înscrierile se fac aici.

Ei, cu cine mă văd acolo?