Pe Ioana o știu de ceva vreme. De când suntem mame amândouă. E o persoană cel puțin deosebită, iar eu o am mult la inimă. Am plâns și am râs împreună, ne-am amintit, ne-am răzvrătit. Ne-am îmbrățișat în miez de noapte, după zile grele, după gânduri negre și adânci. Ne-am vindecat răni împreună, deși încă nu împărțiserăm un pahar cu apă până atunci.
Ei bine, Ioana s-a hotărât să ne trimită povestea ei… Cu happy end. Căci Ioana crede ca și mine că toată lumea e bună în esență. Și demnă de iubire și de acceptare. De îmbrățișări și de cuvinte sincere.
Ioana, îți mulțumim.

Draga mama,

Incerc de mult timp sa ma adun sa-ti scriu. Public. Caci, altfel ti-am scris romane. Multe in capul meu. Istoria vietii mele de pana acum e o oglindire a relatiei noastre. A faptului ca am reusit sa te iert si sa te accept in viata mea. Unde mai pui ca te si iubesc. Da, stiu ca multa lume incadreaza asta intr-un fel de sindrom Stockholm. Sau ma considera ireala. Ca trebuie sa existe ceva probleme la mansarda mea ca inca sunt capabila de-asa multa empatie. Si intelegere. Sau ca ma prefac.

Insa eu stiu adevarul. Ca sufletul meu e mare, curat, intact. Incapabil de a fi ranit cu adevarat. Asta am simtit de cand eram mica. Ca am venit pe lumea asta sa pot ajuta alti oameni sa se vindece. Cel mai greu a fost cu mine.

Mult timp am fost paralizata. Muta. Am incercat sa ma conving ca ceea ce am trait eu alaturi de tine, de tata, de bunici, au fost chestiuni normale. Ca eu sunt cea defecta. Asa cum spuneati voi. Ca sunt samanta rea. Ca seman cu tata. Care-i un nebun. Un lenes, un descreierat, un bezmetic zurbagiu incapabil sa mentina un loc de munca si sa lupte pentru ceea ce iubeste. Dar, voi, tu cu parintii tai, oare stiti ce e iubirea? Din pacate nu cred. Cred ca anumite parti din voi au murit. Eu am incercat sa le resuscitez, sa le fac sa mai nutreasca ceva asa de pur si minunat cum simt eu. Abia de curand m-am convins ca intunericul vostru e permanent.. Acolo traieste multa suferinta mocnita si negata. Si nici nu mai sunteti constienti, deja, de ele.

Imi pare rau ca ai fost in stare sa-mi faci atatea rele.Pentru tine, in primul rand. Stiu ca te-au afundat si mai tare in negura acestei nemuritoare nefericiri  in care-ti traiesti viata. Stiu ca incerci sa disimulezi, sa te prefaci okay, normala, ba chiar fericita. Ca asa ai fost obisnuita, mama, sa tratezi problemele reale cu batjocura. Asa ai incercat sa ma inveti si pe mine sa fac, numai ca eu am fost mai puternica, mai hotarata. Mai neinfricata.

Imi pare rau pentru cand eram micuta si incercam sa ma conectez cu tine. Tin minte ca te vedeam schimbata la fata, desi vorbeai frumos. Stiam ca urmeaza o vorba urata, o amenintare cu bataia si cu abandonul. Stiam ca era inevitabil sa gresesc cu ceva, caci, tu asta asteptai. Sa-ti demonstrez si eu cat sunt de stricata, semanand cu el si cu tine, nu? Mi-aduc aminte cum umblam in varfuri prin casa, sa nu ma auzi si sa ma iei la rost. Tin minte cum incercam sa torn apa in pahar cu grija, dar de frica imi tremurau mainile. Si varsam. O ora imi spuneai cat sunt de proasta si de nevrednica, ca tu ai muncit atat sa strangi si te-ai saturat. Mi-aduc aminte cum te scuzam in capul meu, cum imi spuneam ca eu am gresit. Ca altfel nu te-ai fi purtat asa cu mine.

Tin minte cum ma contraziceai atunci cand povesteam tuturor cum tata  m-a urcat in tren la 5 ani si m-a rapit. Si voia sa ma vanda la tigani. Mi-aduc aminte frustrarea si ura pe care le simteam cand imi negai experienta, fiindca te faceam de rusine. Dar, tu, stii mama, cata putere a trebuit sa am atunci sa nu imi tai venele? Ca-mi venise ideea, vazusem intr-un film si bagasem la cap. Stii cum asteptam in fiecare noapte sa adoarma, ca sa plang? Ca daca ma vedea, ma lovea si ma injura? Cum printr-o minune am reusit sa-l conving sa mergem la niste rude in acel oras unde a venit bunica sa ma caute, pe ascuns? Ca stateam si ascultam fiecare conversatie ce-o avea, ca sa-i aflu planurile, ca un detectiv particular? Ca sa stiu cum sa ma apar? Nu stii, fiindca niciodata nu ai vrut sa auzi adevarul. Imi ziceai, in privat, ca a trecut si ca nu mai putem vorbi despre asta. Eu voiam sa spun tuturor, sa demonstrez de-atunci ca sunt o luptatoare. Tu replicai ca nu e mare lucru, ce, am fost pe front?

Tin minte cu cata ura ma tratai atunci cand plangeam. Cum nu ma scoteai din mincinoasa, proasta, manipulativa. Cum, daca continuam, veneai si ma trageai de par si-mi lipeai una peste ceafa. Tin minte ca eram disperata si voiam doar sa vezi ca plang sincer, si eu asa ma eliberez, ca sa pot sa merg mai departe. Tu ziceai ca mint, ca nu am de ce sa plang, nu vad ca am totul la dispozitie? Ca sunt o nerecunoscatoare. Ca am si unde sa stau, si jucarii, si ‘avem atata grija de tine si tu esti asa de rea si proasta’. Nici pana acum nu am reusit sa plang de fata cu tine, si sa nu-mi arunci macar o privire plina de ura.

Cel mai tare ma durea cand ii vorbeai de rau pe toti cei pe care ii iubesc. Cum ziceai de bunica, mama tatalui, care ma crestea, ca de fapt nu ma iubeste si ca se foloseste de mine ca e singura si batrana. Cum imi ziceai de unchiul si matusa ca rad de mine pe la spate si ca nu dau doi bani pe mine. Ca doar tu ma iubesti si ca nimeni n-o sa ma iubeasca vreodata cu adevarat inafara de tine. Stii cat de mult rau imi faceai? Ma gandeam mereu ca e adevarat, ca nu merit sa fiu iubita. Asta e lucrul de care m-am vindecat cel mai greu in viata de adult.

Ai continuat cu asta cand l-am cunoscut pe El. Atunci, da, te-am ‘sfidat’ cu adevarat. Inteleg. Ca doar aveam 19 ani.Cand ti-am zis ca il iubesc cu adevarat si ca ne vom muta impreuna, ai inceput si tu tortura. Ceea ce vreau sa te intreb, mama, este de ce nu te opreai cand te imploram sa nu mai dai? Cand urlam de disperare sa te opresti cu pumnii, cu trantitul pe jos, cu smulsul parului din cap? Cand ma tavaleam pe jos de durere si incercam sa-mi potolesc inima sa nu fac vreun infarct? De ce te uitai in ochii mei, mama, si-mi spuneai ca sunt o curva? Un ‘sac de futut’? Ca-ti pare rau ca ai zamislit asa ceva ca mine, ca ai adus o nenorocire de om pe lume? Si acum tin minte acele 3 luni. In care mi-era si frica sa vorbesc despre asta cu cineva, de teama sa nu ma omori, mama. Ca-mi spuneai atunci ca de mana ta voi muri. Si eu iti spuneam ca macar stiu ca voi muri pentru dragoste, si ca ma poti si calca in picioare, si injunghia, ca nu voi ceda? Si-acum tresar noaptea cand aud usi, mama. Mi-a ramas undeva in corp aceasta informatie. Cum veneai tu, noapte de noapte, si ma trageai jos din pat de par si-ncepeai sa-mi cari pumni si sa-mi dai picioare-n burta. Cum ma obligai sa stau treaza pana la 5-6 dimineata, in conditiile in care la 9 trebuia sa fiu la servici. Cum ma tineai la bucatarie, dupa ce ma bateai 1 ora, sa-mi explici ca vei continua pana il parasesc.Ca nu vrei sa patesc ce-ai patit tu cu tata. Te uram, mama. Dar si in ura aia eram mai inteligenta, caci stiam ca daca voi rezista, voi scapa de tine.

N-am sa uit ce fata ai facut cand te-a sunat mama lui si ti-a zis ca tragem heroina, mama. Nu mai vorbisem cu tine de un an. Descoperisem aceasta nenorocire lichida in perioada aia in care ma torturai noapte de noapte, timp de 3 luni. Cu doar un an inainte. Era singura chestie ce ma facea sa nu vreau sa mor. Ce imi alina durerea fizica si rupturile sufletesti. Gaura ce mi-a lasat-o inelul tau in obraz. Despre care spun tuturor ca a fost un cos mai nesimtit si ca a lasat urma. Ai zis ca te asteptai, ca el m-a bagat in asta. Cand ti-am zis ca e vina ta, ca am cautat sa mai traiesc dupa cat m-ai facut sa suferi, mi-ai zis ca-s spalata pe creier. O mizerie proasta. Ca el m-a rapit si m-a torturat si ca mi-a bagat toate prostiile astea in cap. Ca o sa ma duci la balamuc si ca acolo o sa raman pe viata, ca tata. N-ai idee ce satisfactie am avut ca erai de fata cand psihiatrul mi-a zis ca sunt un om perfect normal. Doar un pic scuturata din pricina experientelor avute. Pana si acolo incercai sa negi bataia si umilintele asupra mea, numai ca omul ala s-a prins.

Cand am venit la tine, gravida in 6 luni, sa-mi impart bucuria cu tine, ai plans. Si te-ai uitat la mine ca la o criminala. Chiar nu ma mai asteptam la asa ceva din partea ta, asa mare e inima mea. Ca ai zis ca mi-am distrus viata, ca un copil iti face viata grea si nefericita. Stiam ca nu-i adevarat, chiar daca asta credeai ca simti tu pentru mine. Ca de ce nu ti-am spus ca sa ma ajuti sa-l avortez, ca acum e prea tarziu? Si-atunci te-am urat un pic, dar din alta perspectiva. Din cea de mama.

Acum, da, sunt o mama libera. Fericita cu mine insami. Urmele pe care le-ai lasat in mine sunt de frica. Ca voi strica totul, ca-mi voi face vreodata copilul sa simta 1% din tot ceea ce-am simtit eu. Ca tot ar fi prea multa suferinta si ca nimeni nu merita. Si-acum ma strafulgera ganduri de razbunare cand vad ca cineva ii spune ceva rautacios, sau ii arunca o privire urata fiindca e vesel si tranteste chestii pe jos.

Inca ma lupt cu anxietatea pe care mi-ai lasat-o mostenire. A incercat chiar si terapeuta sa-ti spuna ca de la tine am preluat-o si eu, dar ai ramas nemiscata. In castelul tau de clestar unde parintii tai te-au batut si umilit fiindca meritai. In camera de panica unde te incuiai atunci cand tata te tortura. Sfatul meu catre tine este sa nu te opresti din incercari sa fii un om mai bun.

Da, cu mine nu mai ai ce face deja. Caci eu m-am regasit si am luptat pentru iubire. Mi-a scos destinul oamenii potriviti in cale. Insa poti face pentru altii. Poti sa nu mai fii asa nemultumita si sa judeci tot ceea ce inconjoara. Pe mine cel mai tare ma doare cand vad oameni ce spun ca ar face rau oamenilor ca tine. Agresorilor. Mi se face rau fizic cand citesc despre reactiile oamenilor care asista la scene de violenta dintre parinti si copii si spun ca ar omori parintii batausi. Stii de ce? Caci va afunda mai tare in rusinea si frustrarea voastra, si va fac sa fiti convinsi ca ati procedat corect. Ca ati fost nevoiti sa facetii asa, fiindca altfel, si noi, copiii batuti si umiliti, am fi ajuns sa fim la fel de aroganti si rautaciosi. Ca am fi privit si noi lumea de sus, si am fi judecat la tot pasul.

Sa stii ca eu voi lupta toata viata sa arat ca exista ceva bun in toti oamenii din lume.. Stii cum m-am convins? Devenind mama. Am vazut atunci ca toti copiii sunt buni. Si, din moment ce toti am fost copii, s-a intamplat ceva pe drum. Nu exista criminal sau bataus sau sadic fara traume. Fara sa fi suferit asa de tare incat sa i se fi ofilit toate calitatile. Datorita tie, mama, stiu cat sunt de puternica. Si ce inima mare am. Caci, da, inca te iubesc.