De obicei când deschid discuția cu bătaia copiilor, cel puțin o persoană o aud că spune că nu crede că există părinți care să nu-și lovească deloc copiii. Eu știu că ei există. Eu sunt una dintre ei. V. este unul dintre ei. Mama e una dintre ei. Tata era unul dintre ei. Așa că am întrebat la mine pe wall dacă mai sunt și alți părinți care nu-și lovesc copiii. Apoi, am primit în privat următoarea relatare. Citiți până la capăt, vă rog, indiferent pe ce parte a baricadei vă aflați. Iată un adult care face terapie pentru a scăpa de monstrul trecutului, un adult care a fost transformat din victimă în călău fără voia sa.
Povestea am publicat-o cu acordul autoarei, să-i zicem Cristina.
***
Bună. Ai pus o întrebare pe wall, dacă sunt părinți care nu și-au atins copiii. Îți răspund aici pt ca public nu am curaj, sunt o lașă.
Încep prin a spune ca nu folosesc nici o forma de violenta fizica și psihica (din ce pot eu judeca) cu copilul meu, nu tip (uneori sotul zice ca mai ridic tonul, în sensul ca se simte starea nervoasa, dar fără sa ajungă la țipăt), nu pedepsesc, încerc sa îl cresc cu atașament, iubire, respect. Citesc cat pot, ma informez.
Dar, ca exista un dar și îți mărturisesc ca îmi bate inima ca nebuna acum și îmi tremura mana tastând… Și ce îți voi spune nu am spus decât recent în terapie…
Mama e o femeie cu probleme, depresie și alte traume ale ei, un temperament coleric, am crescut în țipete zilnice, tras de urechi și palme educationale, mult abuz verbal. Când eu aveam 20 și ceva de ani a născut-o pe sora mea. Pe care a educat-o cu același instrumente pe care m-a educat și pe mine. Și cumva, nu știu cum, am preluat ce făcea ea, chiar ma îndemna, pe motiv ca ea nu mai are nici o autoritate în fata ei, sa ii mai dau și eu cate o palma la fund. Și eu dădeam nu numai la indemnul ei, ci credeam ca asa se face, eram total neinformata. Deși simțeam vinovăție după ce îmi treceau nervii de moment. Și tipam și eu destul de mult la ea. Și tipam și una la alta, ne certam f mult. Nu îți pot explica cum ma simt acum, după ce am devenit mama legat de ce am făcut atunci
Probabil după ce am devenit mama s-a activat un anume instinct care m-a făcut sa empatizez, sa citesc. Intre timp am și plecat de acasă, destul de departe. Am încercat sa ma vindec de multe, sa înțeleg multe, fac terapie de vreo 8 luni deja
Voiam sa îți expun și o astfel de situație. Un abuzator în trecut, vindecat în prezent
Legat de sora mea, am discutat cu ea, m-a iertat, dar eu nu știu dacă ma pot ierta. Înțeleg motivele psihologice, circumstanțele, dar nu pot ierta.
De fiecare data când îmi amintesc îmi tremura inima când ma gândesc cum s-a simțit ea mititica și în ce mediu a crescut. Mult similar cu cel în care am crescut eu. Și eu am ieșit cam f sifonata din copilărie, cu urmări și în prezent și reflectate în personalitate, în acțiuni.
Iartă-mă ca nu m-am putut expune public, sper sa înțelegi și sper sa îți folosească la ceva ce am povestit, nu știu la ce exact. Eu am înțeles doar ca parca aveam un val peste ochi, ca văzând la mama, mi se părea ca nu exista alta cale, ca în jurul nostru, toți procedau la fel, ba mai dădeau și sfaturi, ca nu știam nimic, nimic despre tantrumuri, frustrari, etc. Ca priveam copilul cum ma privise mama pe mine. Exact abuzat devenit abuzator.