Povestea Cristinei, un adult care încă lucrează să vindece traumele legate de violența din familie
Ce facem când un bebeluș se îneacă

child-337540_1280Suntem o generație de părinți cu traume. Nu sunt traumele noastre, sunt traumele părinților noștri, pe care le-am preluat și le ducem mai departe. Sunt bagajele lor grele, pline cu lucruri dureroase, pe care ni le-au pus în cârcă pentru că nu le mai puteau duce singuri și acum suntem prinși.

Suntem o generație de adulți bulversați. Preluăm modele noi de viață, dar nu știm să le gestionăm. Le amestecăm cu ce știm și cu ce putem noi să înțelegem. Facem o varză, un ”las-că-se-poate-și-așa”.

Suntem o generație de copii nedoriți. Citeam articolul ăsta ieri și e dureros de adevărat. Generație de decreței și de copii făcuți pentru că ”trebuie”, ”să nu zică lumea”, ”să nu rămâi fată bătrână”. Copii crescuți să nu deranjeze, să nu fie văzuți, să nu fie auziți. Să nu aibă încredere, înrăiți și pasivi. Crescuți cu ași în mânecă pentru vremea comunismului. Crescuți să fie mediocri și plafonați.

Suntem o generație de copii crescuți de părinți vidați de emoții. Secătuiți de gri și cenușiu, de frig și ceață, de blocuri fără lift și autobuze extra-aglomerate, obosiți de cozi și neputință, rupți de omenie și ținuți permanent din scurt.

Sper că ăștia suntem. Căci dacă suntem ăștia, se explică multe. Se explică faptul ca 2 din 3 părinți consideră, de exemplu, că bătaia e o metodă de educație. Că cel puțin 2 din 3 părinți nu văd că nu e nicio diferență între a lovi (ușor, tare, nu contează) un copil sau un adult. Între a da una la fund unui copil de 5 ani sau profesorului universitar X. Unui copil de 3 ani sau șoferului de autobuz. Unui copil de 7 ani sau medicului de familie. Unui copil de 10 luni sau lui Stephen Hawking.

Serios, sper că ăsta e motivul pentru care 2 din 3 părinți își tratează copiii astfel. Că nu știu și nu pot mai bine. Că-s atât de ancorați în trauma lor, încât nu văd mai departe de ea. Le e greu și lor, sunt convinsă că le e tare greu. Că știu și eu că e complicat să fii părinte și că e multă presiune și responsabilitate. Și oboseală. Și de toate. Dar când te gândești la un suflet mic, plin de iubire și de bun din ăsta de copil, pufoșenie din aia de după amiază de jucat în soare și seară de dormit profund în așternuturi calde și moi… Parcă se opresc toate în loc.

Așa că dacă tu, care citești acum rândurile astea, ești în dubiu dacă să aplici metoda asta de educație sau nu, sau dacă ai făcut-o deja până acum, te rog eu… nu o (mai) face. Privește în ochii copilului tău când îți vine să-i dai una și amintește-ți de tine. De copilul din tine. Lasă-te puțin purtat de val în trecut. Știu că e greu și e dureros, dar stai acolo, în sufrageria aia mică și uită-te în ochii părintelui tău în timp ce te lovea ”părintește” pentru că nu știa mai bine. Ce simțeai? Cât de mic de vedeai? Cât de mare era nodul din gâtul tău? Cât de calde lacrimile ce-ți curgeau pe obraji? Cât de tare te dureau stomacul și sufletul? Cum ți se părea lumea atunci? Ai fi făcut poate orice să nu mai vezi supărarea din ochii părintelui tău? Să nu-i mai auzi cuvintele? Să nu-i mai simți palmele? Să te ierte și să te iubească?

Ți-a fost într-adevăr greu să te întorci acolo, poate… Da, știu. O ”pălmuță” la fund nu te-a omorât. Dar asta să vrem pentru copiii noștri? Atât? Să supraviețuiască?

Tu ești o victimă devenită agresor. Gândește-te bine la asta. Hai să rupem lanțul traumelor. Să rupem lanțul abuzurilor.  Copiii se pot crește și fără bătaie, pălmuțe, pedepse. Ana Maria ne povestea aici cum a fost crescută ea cu blândețe și iubire arătată. Și, parol, că-i fată tare mișto, matură și isteață, cu simțul umorului și al decenței.

Există părinți care își cresc copiii fără corecții fizice. Fără palme și pălmuțe. Există părinți care nu și-au lovit NICIODATĂ copiii. Nu e o utopie. Nu e o fata morgana. Se poate, se poate chiar mult mai bine decât cu bătaia. Nu vreau să scriu acum un articol foarte tehnic, dar vine și ăla. O să vă spun acolo ce impact au pe termen lung ”pălmuțele”, cum scad ele IQ-ul și că poate, fără educația prin bătaie, ați fi fost oameni chiar mult mai ok decât sunteți acum.

Părinții noștri n-au știut altfel. Nu au putut altfel. Ăsta era modelul. Dar noi știm. Noi avem acces la informație. Sunt studii făcute pe tema asta. Nu ne mai putem ascunde după deget. Nu e drept să mergem pe premisa ”las că merge și așa” pentru că poate e mai greu altfel.

Nu uitați, copiii nu v-au cerut să-i faceți. E greu să fii părinte. Dar și mai greu e să fii copil lovit de părintele tău.

 

Povestea Cristinei, un adult care încă lucrează să vindece traumele legate de violența din familie
Ce facem când un bebeluș se îneacă