Victime devenite agresori, sau de ce să nu ne lovim copiii
2016 e un an bun, simt eu asta

Amândoi copiii s-au autodiversificat. Printre altele, asta înseamnă și că la 6 luni când am început, copiii au primit mâncarea direct bucăți și nu pasată. Au mâncat cu mânuța lor, au tocat cu gingiile, s-au descurcat onorabil.

În ciuda fricilor celor din jurul nostru, nici Ema de 6 luni și nici Filip de 6 luni nu s-au înecat cu bucăți. Au știut mereu cum și cât să rupă și să mestece fără să îi ia prin surprindere vreo bucată. Ema nici gag-uri nu prea a avut, Filip a făcut câteva.

Toate bune și frumoase, până acum câteva săptămâni. Într-o dimineață frumoasă de weekend, Ema lucra cu niște loose parts (nu știu cum să traduc exact în două cuvinte; e vorba despre mărunțișuri gen pietricele, crenguțe, dopuri, castane, etc. pe care copiii le folosesc în jocul lor imaginativ) și își construia ceva la masa ei. Când e vorba de piese atât de mici cum sunt astea sau piesele de Lego, stau mereu lângă ei și nu-l scap pe Filip din vedere.

Și cum stăteam eu așa pe jos între ei și mă uitam la Filip, îl văd că nu mai respiră, nu mai mișcă, se schimbă la față și dă să plângă dar nu poate. Mi s-au tăiat genunchii. Nu pricepeam ce se întâmplă, apoi mi-a dat prin gând că poate a reușit totuși să bage ceva în gură fără să-l văd eu (deși nu mi-am luat ochii de pe el) și s-a înecat.

Așa că l-am ridicat de-o aripă și l-am proptit cu pieptul pe antebrațul meu stâng, cu barba în podul palmei mele, cu capul mai jos decât picioarele. Cu podul palmei mâinii drepte i-am aplicat o lovitură din scurt, dar tare, între omoplați, împingând ușor înainte. O dată. Apoi încă o dată. La fel de tare. Pe principiul, ”nu-i nimic dacă-i rupi o coastă, dar măcar nu moare copilul sufocat”. A sărit o piatră colorată din el ca pezurile din dispenser.

Abia atunci, când l-am văzut că respiră, mi-a venit rău.

Ideea e că surprinzător, mi-am amintit tot dintr-un curs instant de pe vremea când Ema avea 5 luni, deci de acum vreo două vieți. Și mi-a prins tare bine. Am făcut atunci o postare pe facebook în care vă sugeram să învățați să faceți Heimlich copiilor mici (și nu numai), căci nu știți niciodată când aveți nevoie.

Asta a fost atunci. După o săptămână eram în aeroport la Otopeni. Diva își lua masa și Filip bălea la ea. Nu prea mai mănâncă el de la o vreme, dar e curios și iese mare tărăboi dacă nu primește și el să vadă și să guste ce e prin farfuriile altora. Așa că a primit o fâșie de ardei. Din care mai primise de x ori până atunci. Era la V. în brațe, iar eu mă bucuram de 3 minute de liniște și vorbeam cu o prietenă.

Prietenă care îmi atrage atenția la un moment dat că Filip are ceva. Avea. Un ardei. În gât. Iar se înecase. L-am luat iar pe sus, i-am aplicat aceeași metodă de vreo 3 ori. Nimic. Nu cred că o să uit vreodată cum V. se uita la el și eu l-am întrebat dacă respiră și mi-a răspuns ”nu”. M-a luat cu amețeală. I-am mai dat două lovituri în spate, mai tare și a ieșit ardeiul din gât.

Lumea din jurul nostru se uita oripilată la eveniment. El și-a revenit ușor, eu eram legumă. Dacă nu ați trecut vreodată prin așa ceva, vă doresc să nici nu treceți. E înfiorător să știi că poate nu îl ajută ce faci tu și nu e timp să mai vină salvarea și că e totul sau nimic în câteva fracțiuni de secundă. După ce a trecut momentul, am simțit cum mi se scurge toată viața din mine și cum imaginația o cam ia pe câmpii și … brrr… Bine că a trecut.

V-am speriat? Sper că da… Duceți-vă la cursuri de prim ajutor. Învățați ce trebuie să faceți în cazuri de genul ăsta și nu numai. Dacă nu aveți cursuri prin zonă sau cine știe ce alte motive vă împiedică să o faceți, mergeți la medicul pediatru și rugați-l să vă învețe. Sau la medicul de familie.

Și o chestie. Dacă treceți printr-o urgență cu copilul sau cu oricine altcineva, cât timp voi încercați să ajutați copilul, cineva trebuie să sune la 112. Desemnați pe cineva. Dacă e puhoi de oameni în jurul vostru, nu e suficient să urlați ”cineva să sune la salvare!”.
E posibil să nu sune nimeni, pentru că fiecare se va gândi că sună cel de lângă el. Specificați exact, așa cum arată și în filmulețul de mai jos. ”Hei, tu, ăla cu tricoul negru, sună la salvare!”

Acestea fiind spuse, sper să nu aveți nevoie niciodată să vă amintiți ce ați aflat la cursuri. Dar, știți cum e… Totul e bine când se termină cu bine.

Sursa Foto

Victime devenite agresori, sau de ce să nu ne lovim copiii
2016 e un an bun, simt eu asta