Ema are aproape 3 ani și de ceva vreme minte.

Dacă ați mai trecut pe aici vreodată, poate știți că noi nu ne creștem copiii cu condiționări. Deci nu recompense și nu pedepse. Nu ceartă, nu țipete. Pe cât posibil nici măcar nervi și încerc din tot sufletul să fiu cât mai rar ultima acritură de pe lume. Așa că m-aș fi gândit că n-o să mintă, că doar n-o să aibă de ce.

Eu mințeam când eram mică. Recunosc. Mințeam câteodată de înghețau apele. Nu mințeam pe toată lumea, ci în general o mințeam pe mama. Nu m-a bătut, nici nu prea mă pedepsea, dar mă certa. Și era dezamăgită de mine. Și se supăra pe mine. Și mie mi se rupea cerul în cap când o vedeam așa. Deci, mințeam. Ca să n-o mai văd tristă, supărată, dezamăgită. Apoi, ca să scap de ceartă. Apoi, inclusiv din reflex. Încă îmi mai vine să o mint câteodată, deși acum nu mai am de ce, deși acum ne înțelegem bine și deși acum sunt femeie în toată firea.

Și Ema minte. Minte în fel și chip. Minte când inventează întâmplări care nu au avut loc și pe care mi le descrie cu lux de amănunte. E ok, din punctul meu de vedere își exersează imaginația. Ne ia lucrurile și le ascunde, apoi zice că nu știe unde sunt. E ok și asta, căci se pare că a înțeles că unele lucruri nu trebuie să le ia și că dacă insist să-mi spună unde e x lucru, îmi spune. Dar minte și după ce face vreo prostie. Îndulcește adevărul, adaugă două clipoceli din gene, zâmbește și mă pupă mult, apoi schimbă repede subiectul.

Să vă dau un exemplu. Săptămâna trecută a venit într-o seară o prietenă pe la noi, împreună cu băiețelul ei de vârsta Emei. Eu am crezut că ea o să se joace cu băiețelul prieteni mele; de fapt, am SPERAT asta. Vă spun pe scurt că Ema era nemulțumită că eu vreau să port o conversație cu prietena mea iar ea voia atenția mea totală, după câteva ore de grădiniță când se jucase suficient cu alți copii și nu cu maică-sa. Așa că, pentru că eu eram cu un ochi la ea și cu un ochi la prietena mea, s-a dus direct la băiețelul musafir și i-a dărâmat turnul pe care tocmai îl construise. El a început să plângă, ea părea foarte mulțumită, eu am luat-o într-o parte și am început să discutăm.

Am aflat de la ea că nu ar fi vrut să-i demoleze turnul, dar a fost nevoie, pentru că turnul era în calea ei și ea nu putea ajunge altfel la Filip și se temea ca Filip să nu cadă și să nu se lovească. Deci, o întreagă poveste. N-are rost să vă mai spun că Filip era departe de toată tărășenia asta, nici gând să fie în vreun pericol de moarte și că ea oricum nu a zbughit-o într-un suflet la el după ce a dărâmat turnulețul, da?

Iar eu m-am blocat. M-am întrebat ce fac greșit de simte copilul nevoia să mă mintă.

Norocul meu că am avut ocazia să o ascult pe dr. Laura Markham weekendul trecut. Care a abordat și subiectul ăsta. Apoi, am avut oportunitatea și de a o întreba direct despre subiect. Și m-am liniștit.

E normal. Oameni buni, e normal! E normal să vă mintă copiii! Pfiu… Desigur, nu e bine, nu-i frumos și nu-i productiv, dar e normal.

Adicătelea, nu doar că e normal, dar e o etapă importantă în viața lor. Nu neapărat mințitul în sine, ci mai degraba conștientizarea faptului că… mama nu e omniprezentă, omnipotentă și că ceilalți gândesc diferit. Daaaa… Că dacă eu ascund sticla după draperie, mama n-o să-și dea seama? Că mama nu știe ce fac eu în sufragerie dacă ea e în bucătărie? Că mama nu are un ochi la ceafă cu care să vadă tot ce se întâmplă? Că oamenii în general nu știu ce se întâmplă atunci când nu sunt ei de față? Wow…

Am legat asta și de obsesia ei de a ști tot ce se întâmplă în lipsa ei (când îi mai povestesc despre evenimente care au loc în lipsa ei, începe mitraliera de întrebări: ”Și tu ce ai făcut? Și eu unde eram? Și Filip unde era? Și tu cu ce erai îmbrăcată? Și erai singură? Și unde erai?” etc.). Și când te gândești că ziceam că nu-mi place să fac puzzle…

Ok, deci e normal. Dar nu încurajăm așa ceva, desigur. Așa că, trebuie să ajutăm copilul să nu mai mintă. Cum?

Păi, nu mai punem întrebări acuzatoare.

Copilul simte nevoia să facă pe plac părintelui. E parte din el, nevoia de a se integra și de a fi acceptat. Nu mai întrebăm ”De ce i-ai dărâmat turnul lui A.?”, eventual în timp ce ne uităm urât sau ne mirăm. Încercăm altfel. ”Wow, turnul lui A. s-a prăbușit. Oare ce s-a întâmplat acolo?”. Apoi, empatizăm cu copilul. Dar sincer. Înțelegem sincer că a avut un moment greu, căci copiii cu momente ușoare nu dărâmă turnurile altor copii.

Sau constatăm și atât. ”Văd că s-a prăbușit turnul și A. plânge. Hai să reparăm asta” sau ”Hei, văd că ai mâinile murdare. Hai să le spălăm”. Evităm astfel să punem copilul în fața unei întrebări a cărui răspuns ne poate dezampăgi și să-i dăm ocazia să mintă.

Plus, înțelegem că uneori ei nu mint, ci inventează un adevăr al lor.

Da, sunt lucruri diferite. Câteodată ei poate nu vor să mintă că s-au spălat seara pe dinți. Dar când noi îi întrebăm dacă au reușit să o facă și își amintesc brusc faptul că nu au făcut-o, ne povestesc ce își doresc ei să se fi întâmplat. Și e ok să inventeze și să-și imagineze, dar să o știm și noi, zic. Și putem să-i spunem chiar așa. ”Știu că ți-ai fi dorit să fi apucat să te speli pe dinți. Hai să ne spălăm împreună, iar data viitoare îmi poți spune chiar asta: ”Acum o să-mi imaginez că m-am spălat pe dinți” și eu o să înțeleg.”

Aici un interviu interesant cu Dr. Laura Markham pe tema minciunii.

BBC zice și mai clar că minciunitul e legat de inteligența copilului. În cazul ăsta, Ema e sigur un geniu.

Ai voștri mint? Eu m-am relaxat și urmăresc etapa asta nouă în viața ei.