Sănătatea emoțională a copiilor
Despre plâns - o perspectivă diferită

imageDe când s-a născut Ema, mă documentez despre cum s-o cresc mai bine. Am citit sute de studii, articole, multe cărți, am făcut cursuri. Din toate astea am învățat multe și multe chiar mi-au fost de folos.

Am o bibliotecă plină de cărți despre creșterea copilului, cărți de psihologie, am sute de pagini de cursuri pe care aproape că le știu pe de rost. Am citit nenumărate articole scrise de oameni mai deștepți decât mine și am preluat de peste tot ce am simțit eu că ni se potrivește.

Urmăresc mame cu copii mai mari, crescuți blând, și învăț din experiențele lor poate mult mai multe decât aș învăța de la orice curs de parenting ținut, poate, de o mamă cu care nu mă identific sau pe care nu o cunosc.

Cu alte cuvinte, iau în serios treaba asta cu creșterea copiilor, foarte în serios, mai ales că de 3 ani ăsta îmi e jobul. Să cresc copii. Și s-o fac bine. Și sper eu să și reușesc.

secom

De fapt, visul meu e să le povestesc și altora despre ce am aflat eu. De-asta scriu pe blog, de exemplu. Îmi doresc tare mult ca informațiile mele, experiențele mele să ajungă pe un monitor de mamă care nu a mai auzit până acum că un copil crescut cu respect poate fi un copil ”bun”. Dacă scriu un articol împotriva violenței față de copii și un părinte decide că poate ar trebui să nu mai folosească astfel de metode, pentru mine e minunat. Dacă un alt părinte decide să nu-și mai pedepsească, certe, ignore, rușineze, copilul, pentru mine e alt motiv de bucurie.

Din motivul ăsta m-am bucurat enorm când am văzut că articolul ăsta a fost share-uit pe facebook de peste 10 mii de ori… Imposibil să nu fi fost măcar o mama care să fi ajuns la concluzia că ”da măi, stai așa, poate e normal să-mi țin copilul în brațe, poate e bine, poate fix asta o să fac”. Și imposibil să nu mă bucur din tot sufletul că măcar un copil are parte de brațele mamei lui iubitoare fără gânduri, remușcări, ”vai, dacă-l învăț și-l stric?!”

Cu toate astea, niciuna dintre cărțile, articolele, studiile pe care le-am citit, nu m-a învățat despre parenting mai multe și mai bine decât fie-mea…

Una din cărțile care m-a ajutat punctual (adică efectiv cu soluții mură în gură) a fost cartea lui Lawrence Cohen,”Playful parenting” (sau în română ”Rețete de joc”, deși, în continuare numele tradus nu mi se pare cel mai nimerit). De acolo am învățat multe despre jocul copiilor și multe abordări inedite, cumva împotriva a tot ce fusesem eu programată să cred despre un copil.

Cum ar fi că, de exemplu, dacă al tău copil țipă tare, tare de tot, soluția poate fi fix aia la care nu te-ai fi gândit niciodată, și anume să țipi și tu cu el, tot tare, tare de tot și mult, mult de tot, până când copilul nu mai țipă. Condiționările și experiențele prin care am trecut îmi ziceau că nu e bine așa, că așa îl învăț că e ok să țipe și așa va face și de acum înainte. Of, behaviorismul ăsta, cum îmi mănâncă el mie zilele… Tare greu îmi e, câteodată, să mă rup de modelul ăsta cu care am crescut.

Dar cartea asta mi-a deschis ochii. Și am abordat multe din problemele noastre prin joacă. Dar ce a făcut ea foarte important a fost să mă deschidă către jocul copilului și să-l înțeleg. Și de aici n-am mai avut nevoie de nicio carte.

Nu, căci Ema și-a făcut întotdeauna jocurile atât de evident, că nu mai aveam nevoie de nimic altceva ca să mă prind.

Vă las aici câteva exemple, ca să înțelegeți la ce mă refer.

Când trebuia ea să facă liniște ca să poată adormi Filip, inventase un joc în care ea dormea, el o trezea și eu îl certam pe el că a făcut gălăgie. Jucam jocul ăsta zeci de minute.

Cu tati a jucat jocul ”Eu plec la selviciu și tu stai aici și plângi”, în care… ați ghicit… ea pleca la birou și el rămânea acasă și plângea de dor.

Când simțea nevoia să se simtă puternică, ne jucam de-a lupul cel rău care ne ataca și de care nouă trebuia să ne fie frică (astfel am scăpat de o mare parte din episoadele cu lovituri/mușcături)

Când voia să simtă că e iubită necondiționat, se transforma într-un lup urât mirositor, iar eu trebuia să o pup… Așa cum era ea/lupul… agresiv/ă și urât mirositor/oare…

Sau asta:

https://www.facebook.com/gangblog/posts/719739804825573?pnref=story

Iar ieri… Ieri mi-a dat o nouă lecție de parenting pe care am reținut-o bine de tot și pe care vreau să vi-o împărtășesc și vouă.

Am fost ieri dimineață în vizită la prietenii nostri vecini, care au o fetiță un pic mai mică decât Ema. Dar amândouă la fel de amazoane. Atât de amazoane, încât multe din întâlnirile lor se încheie cu scântei, lacrimi și despărțiri.

Dar ieri, cum stăteau ele așa la masa și desenau (în timp ce se ciondăneau și se contraziceau una pe cealaltă din fix nimic), Ema îi transmite Clarei că ar putea să deseneze niște îmbrânceli.

Și de-aici lucrurile s-au calmat o perioadă. Căci Clara a desenat o mușcătură, apoi fetele l-au desenat pe Nu…

Apoi s-au jucat frumos puțin, până s-au certat iar. Dar desenele au detensionat momentul și uite așa am reușit și să asistăm la un teatru de păpuși organizat de ele, unde am luat bilete și am stat la coadă să intrăm. Piesa a fost destul de scurtă, s-a limitat la ”Bună dimineațaaaaa! Ce a pățit Filip acolo?”, apoi doamna de la bilete și-a luat bagajele și a plecat acasă la ea și s-a dus pe apa duminicii toata piesa de teatru.

Mai spre seară, la IKEA, Ema l-a desenat din nou pe NU, în mare detaliu. I-a făcut inclusiv părul albastru, mâini, picioare și ochi (da, ce credeți voi că a desenat acolo între picioare, fix aia a desenat 🙂 )

image

A fost un experiment interesant și să vedem ce culoare este NU ăsta. Se pare că NU este fie roz, fie multicolor, în culori vesele pentru că ”NU este tale vesel”. Probabil nu m-am împrietenit eu prea bine cu NU ăsta, să-i cunosc veselia. Ca să fiu sinceră, eu nu îl văd pe NU deloc vesel… Dar dacă ea așa zice, probabil așa e…

Sunt tare curioasă. Ai voștri cum îl desenează pe NU?

Sănătatea emoțională a copiilor
Despre plâns - o perspectivă diferită
Share This