După ce am fost la concert la Robbie Williams și am văzut că a supraviețuit toată familia fără mine, că Pământul e încă rotund și că nu s-a produs niciun cataclism pentru că am lipsit eu câteva ore într-o seara de acasă, am zis că tare bine mi-ar prinde să repet figura din când în când.
Și uite așa, vorbind într-o seară cu Alexandra Moga, am ajuns la concluzia că ne luăm bilete la Pink Martini. Și luate au fost. Au stat într-un plic în bibliotecă, peste cărțile mele de psihologie, până duminică seara, când am plecat la concert.
M-am îmbrăcat în fustă, 10 minute mai târziu mi-am șters voma de pe ea, Ema mi-a zis că pot să plec împreună cu Ramona la o treabă plictisitoare pe care o am eu, am pupat pe toată lumea și m-am urcat în mașină. Și am plecat spre Sala Palatului.
Concertul a fost frumos, s-a terminat repede, n-au cântat Quizas, quizas, quizas (spre tristețea noastră), dar nu despre asta vreau să vă scriu.
Vreau să vă scriu despre cum m-am simțit eu. Știți poza asta?
Ei, aia eram eu. Dintre noi 4 care am fost la concert, 3 aveam copii, 2 aveam doi copii, doar eu copil sub un an. Deci da…
Deci de-asta nu aveam stare și mă enerva teribil că e concertul la Sala Palatului, că trebuie să stau înțepenită pe niște scaune incomode și care mă înțepau prin fustă, când aș fi preferat să dansez, să mă simt bine.
Și cum mă uit eu în dreapta mea, văd acolo un băiețel de vreo 7 ani, care dansa din tot sufletul. Băi, deci din tot sufletul, simțea copilul ăla fiecare notă, fiecare sunet, fiecare vibrație. Alexandra pune paie pe foc și-mi zice ”Și când te gândești că așa suntem toți pe interior, ca băiețelul ăla…”
Da, măi. Fix așa e. În mine era o fetiță mică, îmbrăcată într-un sarafan bleumarin, cu nasturi mari roșii, care își dorea părul lung (eh, povestea vieții mele), și care dansa. Dansa cu mâinile și cu picioarele, cânta tare de tot, cu deodorantul Favorit cu capac albastru în mână și râdea din toată inima.
Parcă mai rău îmi jucau picioarele în pantofi și degetele pe genunchi. Măi, și ca prin minune, aud de pe scenă că suntem invitați să dansăm acolo cu ei. Inițial mă așez mai bine în scaun, că doar mi-e rușine să mă duc să dansez acolo, în reflectoare, pe scenă. Sunt femeie serioasă. Noroc cu Alexandra, care trage de mine. Și mergem.
Și wow! Ce senzație, ce emoții, ce nebunie! Sala Palatului plină până la refuz, reflectoare în ochi, lângă mine cântau Pink Martini la instrumente și eu dansam. Serios??? Wow, din nou. A fost incredibil. A fost incredibil că la 30 de ani am reușit să fiu și eu băiețelul ăla de 7 ani. Am reușit să scot pe scenă fetița aia de 5 ani cu sarafanul bleumarin și să o las să danseze și să cânte liberă, desculță ca Ema în parc, cu mintea plină de speranțe și vise mărețe. Fetița aia dansa neîncorsetată pe o scenă, în loc să stea pe scaun și să se uite la alții cum dansează. Nici nu mai conta unde și când. Fetița era fericită. Și știți și voi: când copilul din noi e fericit, păi atunci suntem și noi fericiți!
Mă rog, se termină melodia, ne reîntoarcem pe scaune, ascultăm concertul până la final, ieșim din sală. Vis-a-vis de Hilton pe cine vedem că traversează? Timothy Nishimoto în persoană! Și cu colegul de la tobe, pe care (spre rusinea noastră) nu l-am recunoscut.
Alexandra mă ia pe sus să fugim spre el să-l întrebăm dacă face o poză cu noi. Eu nu și nu, vai, dar cum, dar ce, suntem sălbatice, vai, nu măi, stai la un loc. Era deja prea târziu. Până să mă dumiresc eu, ea mă luase deja de o aripă, traversaserăm pe roșu și îl și salutase. Așa că fetița de pe scenă apare în poză cu ei. Și eu la fel.
Despre cum ne-au agățat unii de la o masă nu mai zic. Sunt femeie serioasă.
Dar tare bine mi-au prins ieșirea, fusta, muzica, condusul fără copii în mașină. Ultima dată când fusesem la concert la Pink Martini viața mea era complet diferită…