Astăzi am luat-o pe Ema de la grădiniță pe la 1. Am parcat mașina mai departe, am pus Filipul în spate în Luna și m-am dus după ea.

Ne-am pupat, ne-am îmbrațișat, am primit o punguță cu hainele de dimineață ude (făcuse pipi pe ea), o schimb de hainele pe care le murdărise la prânz și îi dau cizmele de cauciuc cu care plecase de dimineață de acasă.

În timp ce încercam să aud că a mâncat două porții de ciorbă sau ce perle a mai scos pe gură, de jos de lângă mine, vocea ei mică îmi tot spunea că vrea să-și dea cizmele jos. Eu nu pricepeam de ce, educatoarea ei îmi spunea că s-a plâns toată ziua de cizme și picioare, eu mă gândeam că i-or fi rămas mici, ea tot mormăia ceva… Mă rog, am rezolvat-o. Făcuse pipi în ele și erau ude.

O descalț, îi schimb șosetele, îi dau pantofii de interior în picioare ca să nu plece desculță și o luăm din loc.

Pe drum îmi arată că o roseseră pantofii (nu știu care), așa că o iau în brațe și purcedem spre mașina parcată departe. Foarte departe. Mă bucur să constat că în mașină aveam pantofi de schimb, niște sandale cu vreo două numere mai mici, din care îi cam ieșeau toate degetele. În fine, le pune în picioare, merge puțin cu ele și zice că nu o rod. Văd și eu că breteaua pică în altă zonă decât cea roșie, așa că e de bine, zic eu.

Ne oprim la mega image să luăm de-ale gurii pentru că acasă am avut gazele oprite și nu am putut găti nimic. Luăm roșii, sana, mere, piersici, brânză de vaci și plecăm spre zoo (nu mă judecați, cerea copilul insistent să vadă un tigru).

La zoo merge frumos cu sandalele din care îi ieșeau picioarele. Ne uităm la animale, căutăm tigrul, dar nu-l găsim și vrea să plecăm pentru că ”simți milosul ulât cale se desplinde din ael?”

Îl simt, așa că ne întoarcem la mașină și mergem la locul de joacă.

Acum, ca să fiu eu foarte sinceră, scopul meu final era să alerg copilul cât mai mult, ca să pice lată seara, pentru că știam că V. nu ajunge acasă în seara asta, așa că eu eram una și ei erau doi. Și asta îmi dă întotdeauna cu virgulă când e de somn.

Stai așa, că o rod iar pantofii. Vrea acasă. Pfai de mine, păi cum să mergem noi acum, așa odihniți acasă? Înseamnă să-mi dau foc la valiză.

”Ești sigură că vrei acasă?”. Nu era sigură. De fapt, nu voia deloc acasă, dar nu putea să umble. Așa că se descalță. ”Ia tu, mami, de ține sandalele, că eu stau desculță”. Sub privirile oripilate ale unei bone care venise (pesemne de la Polul Nord) cu un băiețel puțin mai micuț decât ea și sub privirile amuzate ale unei mame care savura câteva minute de liniște, în timp ce bebelușul ei dormea în landou.

Îmi amintesc fugitiv că eu nu am avut niciodată parte de luxul ăsta pentru că Ema se trezea imediat cum mă opream, iar Filip cred ca a acceptat să stea vreo 14 minute adunate în landou în toată viața lui de bebeluș. Dar îi zâmbesc, are o privire tare caldă.

Și adună ghinde, așa desculță cum era și în tricou cu colanți. Eu cu Filip în spate, în Luna noastră tradițională. Direct program de circ, vă spun. Unii se uitau la noi amuzați. Alții mă compătimeau. Alții priveau dezaprobator. Întâmplător am auzit chiar indignarea unei doamne care i se adresa unei prietene: ”Poftim educație ce le dă”.

Na, oricum m-am resemnat că eu nu voi fi niciodată mama aia care dă educație. Sunt aia care ghidează copiii, care învață cu ei, care încearcă să le fie un exemplu bun, care oferă un sfat, care… mă rog, diverse. Dar nu care dă educație.

O văd că se întinde pe tobogan și o întreb dacă e obosită. ”Nu sunt obosită. Sunt moaltă”. Omâgî, ce sinistru sună. O întreb dacă e sigură că e moartă și nu cumva e adormită.
”Nu. E mai bine să moli decât să dolmi” îmi răspunde ea într-o doară. Mi se zburlește părul în cap și schimb repede subiectul.

Un băiețel o împinge, ea se stropșește la el (sau o fi fost invers)… Mama lui îl ia și pleacă de acolo. Apoi vede o fetiță blondă, o pupă și îmi spune că e prietena ei bună (nu o cunoștea). Tatăl ei o ia de lângă fie-mea și pleacă la tobogan. Noroc că ea nu a înțeles ce s-a întâmplat, dar eu da. Mă rog… ăsta e riscul când trăiești ca animalele (#traimcaanimalele).

Până la urmă, ea se distrează, eu mă distrez, Filip e Zenescu, așa că toată lumea e fericită. Doar că se lasă seara. Și frigul. Și ea e tot desculță. Nu putem sta până la 7 cum mi-aș fi dorit eu, ca apoi să adoarmă în mașină în drum spre casă și să o pot muta fără să se trezească. Pe la 6 fără ceva deja trebuie să ne mobilizăm să plecăm. Luăm plasa de ghinde și o tulim.

Și merg încet. Filip molfăie o roșie, ea ascultă Albă ca Zăpada. Nici el, nici ea nu dau semne că ar adormi. Și eu tot încet merg. Și o iau pe drumul ocolitor. Și fac mai călduț în mașină. Și se face așa o atmosferă de somn. Și ea adoarme. Ura! E 6 și vreo 20. Până mâine dimineață la 6 o să doarmă somn dulce, poate cu o trezire peste noapte. E bine!

Și merg tot încet. Încerc să-l adorm și pe el, pentru că el nu stă singur neplâns cât îmi ia mie să o urc pe ea în dormitor. Ferească Monstrul de Spaghete să se mai și trezească!

Nu reușesc să-l adorm, dar văd că au venit vecinii acasă. Rog vecinu’ să țină copilu’ mic 5 minute, ca să duc copilu mare în dormitor și… Se trezește.

E ca în filmele de groază, SE TREZEȘTE! Vrea să facă pipi, apoi plânge de somn. Îi iau pe amândoi în brațe și îi legăn, plimbându-i prin dormitor. Niciunul nu e în vreun sistem de purtare, pentru că nu am apucat. 30 de minute mai târziu, ea se moleșește și ne punem în pat. Adorm într-un final. Răsuflu ușurată și îmi adun vertebrele de pe jos. Le pun la loc și cobor.

5 minute mai târziu începe tango-ul. Se trezesc pe rând, când el când ea, culminând cu o ultimă mare trezire a ei pentru domnul Căcuț, apă și mâncare (nici nu mâncase între 1 și 7 următoarele: 3 schnitzele mici, vreo 6 bulete mari de cașcaval, un măr, 2 biscuiți mari, o cutie de roșii cherry, un baton nutribon cu prune, 250 ml de kefir și o înghețată cu afine).

Se trezește și el, că doar n-o fi el mai cu moț să doarmă. Și iată cum îmi reiau valsul cu doi copii în brațe, dintre care niciunul în sistem de purtare. Adorm într-un final. Mi-aș aduna din nou vertebrele de pe jos, dar nu mai am mâini, pentru că mi-au picat și alea.

Au trecut 40 de minute de atunci și încă se doarme. Nu sper încă la nimic, mi-e frică.

E frumos tare să ai doi copii și să-i crești fără ajutor. Dar logistic e cam la fel de greu cum ar fi să înveți o maimuță să zboare. Nu e imposibil, dar îți trebuie un plan bun, materiale serioase și o răbdare de fier.