Nu știu ai voștri cum sunt, dar jumătate din copiii mei (acea jumătate care știe să vorbească limba omenească) sunt foarte vorbăreți.
Am trecut prin multe etape cu ea. Am trecut prin ”ata-te?” (asta ce e?), prin ”ata-cum?” (asta cum funcționează?), prin ”de ce?”, ”da’ de ce?”, iar ”de ce?” iar ”da’ de ce?”.
Practic, vorbește de dimineața de când se trezește, până seara când se culcă. Și cred că suntem totuși norocoși pentru că ea măcar în somn și tot tace. Dar știu copii care vorbesc până și în somn.
E frustrant de multe ori să nu-ți poți auzi gândurile, să nu poți duce o idee cap-coadă în mintea ta. Ar fi mai puțin frustrant dacă aș fi cât de cât odihnită, recunosc asta. Dar așa, e obositor.
Pe lângă asta, de multe ori e foarte enervant să nu poți purta o conversație cu niciun adult. Da, ne jucăm de-a mama și de-a bebelușul, îți citesc, îți ascult poveștile, ba le mai și notez, ca să rămână scrise pentru posteritate. Sunt interesată real de tot ce îmi spui, încerc să fiu la fel de interesată și dacă plânge frati-tu, și dacă leșin de foame, și dacă mor de sete. Chiar și dacă la radio e cea mai interesantă știre de pe lume, n-o să-ți zic niciodată ”taci tu, să ascult eu”.
De multe ori îmi dau seama că nici cu V. nu am mai putut schimba două vorbe poate chiar în ultimele câteva zile, pentru că nu am avut când. Pentru că imediat ce a venit el de la birou, ea l-a luat în primire, apoi eu am urcat cu Filip la somn, apoi V. a luat-o pe ea la spălat, la culcat, apoi probabil am adormit amândoi.
Avem noroc dacă mai avem musafiri cu copii, atunci cu siguranță reușim să comunicăm 3-4 minute între noi sau cu ceilalți adulți din casă. Dar nu mai mult, că imediat încep dezbaterile dintre copii, ce jucărie a cui e, ce copil nu vrea să dea ce cărui copil, care copil pișcă ce copil, care copil plânge singur în dormitor și tot așa. Dacă pare alambicat ce am scris eu, ei bine… este așa pentru că așa este.
S-a întâmplat de multe ori să mă enervez. Să zic în mintea mea ”măi copilule, dar mai taci un pic, nu mă mai întrerupe, pentru că simt că îmi pleznește capul de la atâtea sincope”. S-a întâmplat de câteva ori chiar să o rog să nu mă mai întrerupă atunci când vorbesc cu alții. S-a întâmplat chiar într-o perioadă să cred că e bine să o învăț să nu mă mai întrerupă.
Dar mi-a părut rău apoi. Nu, nu așa o învăț să respecte când alții vorbesc. Nu prin a o face pe ea să tacă. Chestia aia pe care ea vrea să mi-o zică atunci, e foarte importantă. E crucială, uite, l-a cântărit pe Mickey și e mai greu decât o scoică! Omâfâgî! Uite, dacă un taler atârnă mai jos decât celălalt, înseamnă că obiectul din el e mai greu! Ăsta da experiment!
Plus că iată, pijamaua asta pe care a îmbrăcat-o de cel puțin 10 ori până acum, are desene cu o pisică. Și ce frumoasă e pisica aia, e absolut minunată. Pun pariu că tu, adultule, nu ai observat că într-o parte are două mustăți și în cealaltă are trei. Sigur, nu te interesează asta, probabil din cauza asta nici nu ai observat. Dar știi tu, pentru ea e important că pisica nu are același număr de mustăți în ambele părți. De ce nu are? Toate pisicile sunt așa, sau doar asta? Oare unde e mustața lipsă?
Și uite, uite mami, uite! Uite mami, vezi ce melc a făcut din plastilină? E un melc minunat, multicolor, care probabil că nu seamănă a melc în viziunea ta de adult. Dar copilul ăla a făcut un melc. Pe care ți-l arată. Și despre care vrea să afle cum ți se pare. Sau o bilă. Sau o floare. Sau pur și simplu un șarpe. Ieri poate nu știa cum se face un șarpe. Azi știe.
Când Ema vorbește, eu încerc să tac. Să mă conectez la lumea ei mică, să fiu activă acolo. Să înțeleg ce vrea să îmi spună, să fiu curioasă, să pun întrebări, să aflu și mai bine ce e în căpșorul ei. Și câte lucruri minunate sunt acolo! E ca o cameră de comori, vă zic. O să fac un letopiseț al revelaților copilei mele. Vă garantez că o să fie mai delicios decât o tartă după o rețetă de Jamie Oliver.
Iar când a fost nevoie să facă liniște, chiar nevoie, absolută nevoie, a făcut. Când m-am trezit gravidă în 38 de săptămâni și cu ea în brațe că mi-au ridicat mașina cu tot ce aveam pentru copil înăuntru, cu bani și toate cele, în toiul iernii, a tăcut și a așteptat să găsesc o soluție.
Când mi-am rupt degetul la picior de vedeam stele verzi, a tăcut și am plecat la spital.
Când și-a băgat șurubelnița în ochi de am ajuns la urgențe, a tăcut și a așteptat liniștită să-i vină rândul la medic.
Așa că eu o ascult când vorbește. Și mă interesează. Și nu o rog să nu mă întrerupă. Are o viață întreagă să respecte normele societății pe care le va învăța din exemplul nostru. La fel cum va învăța și că nu poți pleca în fundul gol pe stradă. Fix la fel cum a învățat să salute sau să spună pardon.
Iar când o va interesa cu adevărat ce am și eu de zis, garantat nu o să mă mai întrerupă. Până una alta, mă bucur că e curioasă, că întreabă, că vrea să afle, că vrea să-mi împărtășească lucruri, că are încredere, că de multe ori folosește un vocabular mai variat și elaborat decât mine.