Dăm timpul înapoi. Nu cu mult, doar cu vreo 9 luni. Acțiunea se petrece într-un mare magazin de mobilă. Personaje: Ema, V. și subsemnata, gravidă în stare terminală, cam 38 de săptămâni.
Stăpâna, aka Ema, decretează că dorește să mănânce la restaurant. ”Dolesc somon”, se aude o voce mică. Eu dolesc o bibliotecă, așa că toată lumea se pune de acord și plecăm spre magazin.
La restaurantul magazinului, oră total nepotrivită. Coadă interminabilă la împinge tava, mese libere ioc. În fine, găsim totuși o masă, parcăm lângă masă căruciorul de cumpărături care conținea geaca de skior a lui V., geaca mea de eskimos, lungă până în pământ, geaca de omuleț Michelin a Emei, niște fulare, niște căciuli și geanta mea și ne așezăm. Răsuflu ușurată că pot să-mi trag sufletul și îl așteptăm pe V. să vină cu mâncarea.
Ema, de pe scaunul de lângă, mă privește cu băgare de seamă. Văd în ochi sclipirea aia pe care o are de fiecare dată când ajung să-mi blestem zilele că am îndrăznit să ieșim din casă. O aud:
- Mami, fac pisu.
Ce? Acum?! Acum face pișu? Acum 10 minute când am întrebat-o nu făcea. Poate am auzit prost. E totuși hărmălaie în jur.
- Ce faci?
- Pisu!
- Acum?!
- E uldzent.
Mă uit la ea, mă uit la căruciorul plin cu chestii, mă uit la V. de la coadă.Mda, ei nu-i pasă, căruciorului nici atât, V. oricum nu mă vede.
Așa că, asemeni unui Sisif obosit, îmi iau copila în brațe, hainele în aceleași brațe, geanta peste burtă și plecăm gâfâind (eu) către toaletă.
La toaletă sunt un fel de cuier strâmb cu burta mare, care ține în poziție scăunel 12 kile jumătate de copil care în loc să facă pisu, stă și se strâmbă în butonul de tras apa al wc-ului. Scoate limba, rânjește, se face că plânge, bulbucă ochii.
- Mami, nu mai pot să te țin. Fă odată pișu ăla, te rog.
- Nu fac pisu.
Așa îmi răspunde ea nonșalant, în timp ce eu mă gândesc să plec și să nu mă mai întorc niciodată.
- Cum nu faci? Ziceai că e urgent.
- Eu? Nu. Nu fac. Nu zițeam. Dolesc somon. Asta zițeam.
Probabil că m-a înnebunit pe mine sarcina…