Înainte ca limbile ceasului să treacă de 7 (de obicei chiar 6 și jumătate), copilul mic face ochii mari. ”Bună dimineața, mami”, ar zice el dacă ar ști cuvinte. ”M-am trezit ca să fac caca”.
Buimacă, iau rapid un scutec nou și schimb copilul, ca să nu se împăștie materia muștăroasă peste tot (inclusiv pe pereți, cum am pățit într-o dimineață). Apoi începe frichineala.
Dacă reușesc totuși să adorm copilul mic la loc, aud imediat tălpițe de copil mare care intră în dormitor.
”Am venit să-l pup pe Filip. Doarme?” se întreabă Ema cu voce (foarte) tare.
Când Filipul ciulește urechile și bulbucă ochii, ea se declară mulțumită.
”Ia uite, Filipică drăgulică e treaz. S-a trezit singur. Am venit să-l pup”
Îl pupă, apoi coborâm și începe joaca.
Urmează o nouă tură de pupat, ea aplicându-i în același timp niște tactici de lupte de stradă, ca să se asigure că el nu pleacă nicăieri, el râde înfundat în timp ce încearcă să scape din strânsoare.
Ea vrea să se joace cu harta ei, el vrea să stea cu fundul pe ea și să o molfăie. I-o șifonează.
Ea vrea să se joace cu cartonașele ei, el vrea să le ia pe toate și să le bage în gură. Le băloșește.
Ea vrea să modeleze cu plastilină, el vrea tot ce are ea pe masă, în special să mestece plastilina. O încurcă
Ea vrea să coloreze cu cariocile, el vrea să le sugă vârfurile. Îi ia și hârtia.
Ea vrea să se joace de-a doctorul, el vrea sa lingă stetoscopul.
Oricum ar face ea, el e călare pe jucării. Ea încearcă să-l integreze în joc, apoi să-l roage să o lase în pace, apoi să îi ceară jucăriile, apoi să-l ignore, apoi începe să se enerveze.
”Filip, lasă aia, aia nu o să fie a ta NICIODATĂĂĂĂ!!!” o aud nervoasă.
Stau pe fază să nu se ciondănească, deși nu l-a mai împins demult. Dar de enervat se enervează. Și pe bună dreptate. Eu sunt acolo, între ei.
El mă călărește și mă trage de păr. Ea vrea să ne jucăm amândouă cu plastilina. El, vrea și el. Iar călare pe mine, pe masă, pe Ema, eu transpirată fleașcă și cu niște șuvițe bune lipsă.
V. decide că trebuie să ieșim din casă, dacă nu vrem să o luăm razna.
”Ema, hai să mergem în parc/afară/la buni/etc.”
Începe o miorlăială surdă, niște tăvălituri molcome pe canapea, cuvinte cu vocale muuuulte și luuuuungi.
Nu vrea să mergem, vrea să mai stăăăăăăăăăăăăm, să mai facă un puuuuuuuuuuuuuzzle cu Filip, să dăm drumul la televizoooooooooor, să mănânce cereale cu iaurt și cu miereeeeeeeeee, să mai deseneze nițeeeeeeeeeeeel. Le face pe toate, miorlăiala e tot acolo. Știm că odată ieșiți pe ușă o să fie veselă ca o căpriță, doar că trebuie să ajungem până să mai și reușim să ieșim.
Eu fierb în suc propriu pentru ca Filipul deja dă semne de somn și știu că dacă nu plecăm în 20 de minute cel mult, ca să doarmă în mașină, îl chinuim și pe el; ori trebuie chiar să îl culc acasă, ea să intre iar peste el să-l pupe, și să o luăm de la capăt.
V. e calm în fotoliu. E obișnuit să aștepte îmbrăcat de ieșire pe câte o femelă din familia lui să se pregătească. Mustăcește.
Cu chiu cu vai reușim să o convingem să se îmbrace, eventual cu fustă peste rochie sau pantaloni în loc de chiloți. Suntem și noi gata, eu am geanta pregătită, ieșim pe ușă, ne urcăm în mașină. S-or fi aliniat planetele.
Filipul începe cu protestele. Ea vrea să asculte A ca zăpada. Ba nu, Uini. Uini e acasă. Bine, atunci A ca zăpada. Ba nu, Habarnam. Nununu, Plușica. Punem povestea, apoi mă întorc la el. Se fâțâie prin scaun, nu-i convine deloc. Poate îi mai intră și soarele în ochi. Îi dau un biscuite moale și îl baga fericit în gură. E liniște puțin, așa că am timp să caut sunete albe pe telefon. Dau play. Ea nu mai aude povestea. Punem povestea mai tare. Caut zdrăngănitoarea lui. O zdrăngăn. Tare. Pe lângă zgomote albe și poveste. Tare. Adoarme.
[va urma]
