Acum un copil, într-o dimineață în care Vanda Mică era în excursie la mama pentru ca noi, Domnul Vanda, burta mea de 35 de săptămâni și cu mine să putem aranja noua casă întru locuit decent, dau la nimereală drumul la televizor și găsesc pe un Digi un concert al lui Robbie Williams. Îmi parchez burtoiul pe canapea și privesc hipnotizată. Vai, ce show, ce artist complet, nu mă mai puteam dezlipi de ecran.
Se termină concertul și mă întorc la treabă. Îi transmit Domnului Vanda că o să vreau să merg și eu în viața asta la un Robbie Williams de va fi să vie vreodată în satul nostru, denumit România.
Aflu peste ceva vreme că uite-l! Vine! Și nu oricând, ci fix cu 3 zile înainte de ziua mea. Ce frumos, ce cadou superb ar fi ăsta… Gata, luăm bilete. Stai să luăm salariul, stai să mai luam o bibliotecă, stai că ne mai trebuie niște rafturi. Apoi, când banii erau liniștiți în cont și așteptau să plece spre zări îndepărtate, îmi fac un calcul simplu. Burta mea se va transforma în copil. La momentul concertului, copilul va fi mic. Rememorez perioada cu Vanda Mică. Va fi alăptat exclusiv probabil, va fi dependent de mă-sa, va dormi doar cu mine, va urla din toți bojocii dacă îi voi părăsi câmpul vizual. Și nu iau bilete. Lasă, o să mai vină el Robiță și cu altă ocazie, o să mergem atunci.
Fast forward, dau pe repede înainte și ajungem în dimineața concertului. O dimineață ca oricare dimineață, după (încă) o noapte nedormită, o dimineață cu kk moale de copil foarte mic pe paturi, pe pereți și pe cearșaf, o dimineață cu conjunctivită pentru toată lumea, de toți banii, cu sânge care-mi curge din nas, cu mine netunsă și câte și mai câte. O dimineață înspumată și cu mulți draci mici.
Ei, și cum mă plângeam eu așa la Domnul Vanda că toată lumea merge la concert, numai eu sunt cu vomă în păr și nedormită de două vieți, Domnul Vanda îmi întinde două bilete la concert și îmi dorește distracție plăcută. WOW. Pur și simplu WOW!
Fast forward din nou, plec la concert împreună cu o prietenă. Parcăm în față la Elefterie și o luăm pe jos. Ajungem în Piața Constituției pe la 7 și ceva, tocmai terminase Delia de cântat. Mă întreb ce minte de om s-a gândit să o pună pe Delia să cânte în deschidere la Robbie Williams. Adică Delia. În deschidere la Robbie Williams. Delia. Robbie. Delia… Mă rog. Trecem de cele țâșpe filtre, văd un catraliard de fețe cunoscute, urcăm la peluză, ne entuziasmăm că nu-i călcare în picioare și că fiind în deal, putem vedea și noi cât de cât scena și ecranele.
Suntem amândouă entuziasmate și ne așezăm cuminți la coadă la carduri. Cum probabil ați aflat deja până acum de la cei 65000 de oameni nemulțumiți de felul în care a fost organizat concertul, ca să-ți cumperi o apă sau o bere sau o cola la pahar, trebuia să stai întâi la o coadă imensă la un ghișeu și să-ți iei un card pe care să încarci niște bani. Cu care urma să plătești ulterior la standul de băuturi, după ce ai stat în prealabil la altă coadă.
Deschiderea lui Lemar am vazut-o de la coada asta. A fost frumos, oricum aveam vizibilitate perfectă către scenă. Am dansat la coadă și ne-am făcut niște calcule. 3 ape la 0.33 și o cola de fiecare. În total 50 de lei. Vreo 40 de minute mai târziu, luăm cardul, ne așezăm la următoarea coadă.
Dacă ați jucat vreodată snake pe nokia știți că spre finalul jocului vă trebuia o întreagă strategie prin care să plimbați șarpele ăla, îl întorceați în fel și chip, creați un întreg labirint. Ei, așa arăta și coada de la băutură. Începutul concertului ne-a prins în capătul cozii, fix în dreptul toaletelor, unde nu mai era pic de vizibilitate către scenă. Și noi și restul de oameni din jurul nostru am dat naibii coada și ne-am dus să vedem concertul. Doar nu era să pierdem concertul pentru niște apă și o cola. N-o să murim noi deshidratați…
Am citit ulterior pe facebook cum altă vedetă a noastră, Andreea Bălan (sper ca așa o cheamă, cea de la Andre), a scris într-un comentariu că ce ne-am apucat toți să stăm la cozi. Ce, muream dacă 2 ore cât a cântat Robbie nu beam niște apă? Că doar te duci la concert, nu să bei apă. Și că ei nu i-ar plăcea ca la concertele ei oamenii să stea la coadă în loc să o vadă. Cineva i-a răspuns că la concertele ei oamenii au mici și bere, deci da, nu vor sta la coadă. Am râs de naivitatea comparației și m-am gândit să vă scriu asta și vouă.
Dar, să revenim. Ne uitam așa, în jur, și ne-am dat seama că dacă ar fi să i se facă rău cuiva, nici mama ambulanței nu ar ajunge la noi. Și că oricum nu ar avea cine să te ducă la ambulanță, pentru că toți oamenii stăteau la cozi de câteva ore și probabil nu ar vrea să-și piardă rândul, iar cei de la pază erau prea ocupați să se disculpe că debandada de la bar nu e vina lor, e vina organizatorilor și ei nu pot face nimic.
Ne-am făcut un selfie de la coadă, am dansat la coadă, am râs și am glumit. Sincer, chiar nu am vrut să-mi stric entuziasmul pentru atâta lucru. Oricum, între toți cei de la coadă se crease o legătură tare frumoasă, legătură pe care nu o mai simțisem de când am stat până la două dimineața la constatări la poliție când intrase unul în mine pe roșu.
Concertul foarte frumos, Robbie a venit, a cântat, a făcut show, ce știe el mai bine. S-a mirat că în satul România e atât de cunoscut încât 65000 de oameni s-au strâns să-l audă. Toată lumea a cântat cu el, cei mai mulți probabil de la cozi, se vedeau peste tot mâini ridicate.
Pe la 10 aveam în mână 3 ape și o cola. Turnate din pet-uri de 2 litri în pahare. La preț de aur. Dar chiar erau aur. Un băiat s-a împiedicat de mine și mi-a vărsat 2 degete dintr-un pahar. Am văzut groază în ochii lui. Și-a cerut scuze de un catraliard de ori, se vedea că e sincer omul. Am dat 2 pahare pe gât și pe al treilea l-am pus bine. Apoi ne-am bucurat de cele 50 de minute rămase de concert 100%.
A fost frumos, dar s-a terminat cam repede. Finalul a fost ușor ciudat, cam ca la Inception. Robbie s-a întors cu spatele și dus a fost. Noi tot mai speram să revină, mai ales că era încă 11 fără ceva și ne gândeam că măcar două ore să țină distracția.
În timpul concertului și-a cântat melodiile lui, a cântat niște Queen, a băgat un pic de Jay Z, un pic de Frank Sinatra, niște George Michael (căruia i-a cântat și un mulți ani trăiască pe care eu l-am interpretat îndreptat către mine :)), a cântat în fustă, ne-a arătat chiloții și fundul, de-ale lui.
Când am plecat mi-am dat seama că probabil chiar părem de la sat. Metrorex închis, toată lumea mergea pe jos pe străzi. 65000 de oameni. Noi am luat-o în direcția opusă îmbulzelii și nu am stat în trafic. Nu îmi explic cum, dar a fost bine.
Copiii au supraviețuit fără mine? Da!
Pământul încă se învârte, deși eu am lipsit o seară de acasă? Se pare că da.
S-a comparat cu concertul de pe Digi? Nu chiar.
M-aș mai duce a doua oară la concertul lui? Da!
Chiar și să știu că iar o să stau 3 ore la coadă să iau niște apă la suprapreț? Da!
Doar că data viitoare o sa-mi dosesc pe undeva niște H2O să fie. Da, nu-i frumos, da-i sănătos.
Robbie, te mai așteptăm pe la noi!