Când am adus Juniorul acasă, Vanda Mică era pașnică. L-a plăcut de la bun început și nu l-a chinuit niciodată (prea tare). Când se mai enerva pe noi mai țipa la el. L-a jumulit de vreo două ori de oboseală și l-a mușcat o dată de genunchi, dar mușcătură de drag, nu de nervi. Câteodată îl mai iubește cu forța. Și cam atât.
În rest, îl mângâie, îl pupă, îi cântă… De când poate sta și el în fund, e foarte încântată ca putem sta toți trei pe canapea și eu le pot citi. Abia așteaptă să învețe s-o țină de mână, să vorbească și să mănânce împreună. Nici vorbă de lovit, de mușcat, nici măcar de ignorat.
Cu alți copii însă lucrurile au stat diferit.
De unde la început Vanda Mică nu și-a schimbat prea mult comportamentul (era puțin mai miorlăită și mai crizată, ceea ce e de înțeles), după vreo două luni de Junior aflu că Vanda Mică mușcă. Mai și lovește, mai și zgârie, dar tare îi mai place să muște.
Am încercat în fel și chip să o dezvățăm. Cu explicații, cu rugăminți, ba chiar cu ”dacă ai să mai muști copii, să știi că n-o să te mai lăsăm să te joci cu ei”. Nicio îmbunătățire.
Într-o perioadă am făcut jocuri de-a mușcatul (ne mușcam ușor una pe alta, ne luptam cu perne, ne tăvăleam prin pat sau pe jos) și a ajutat puțin. Tocmai când credeam eu că uite, și asta tot prin joacă am rezolvat-o, a mușcat-o pe fetița nașilor noștri, prietenă cu ea de altfel, de i-a dat sângele.
Am plâns. M-am simțit ultimul om. Mă uitam la ea și nu o recunoșteam. Și mă uitam și la mine și nu mă recunoșteam. Am urcat cu ea în cameră și am pus-o pe jos, apoi m-am așezat pe pat. Ea plângea jos lângă mine, eu nu puteam scoate niciun cuvânt. Dacă aș fi zis sau făcut ceva atunci, ar fi fost ceva ce aș fi regretat cu siguranță. Am tăcut, deși ea plângea tot mai tare și cerea să ieșim din cameră. A venit și Domnul Vanda, s-a supărat și el și nu am vrut să o mai lăsăm să coboare la musafiri. De frică, de jenă, de supărare… De neputință. Din vina mea, uite cum suferea alt copil. Doar asta aveam în cap. Și milă, multă milă de fetița nașilor, pe care o știu de când era cât o gămălie de ac și pe care o iubesc din tot sufletul.
Așa că după ziua asta a trebuit schimbat planul de bătaie… Chiar nu se mai putea… Nu pricepeam de unde schimbarea. De unde violența… Știam că e oarecum normală, mă așteptam la asta când a apărut Juniorul. Dar nu la 2 luni după ce s-a născut. Cât eram de naivă…
Am avut o discuție revelatoare cu altă mamă de doi copii. Care mi-a sugerat că poate fix acum i s-a umplut paharul de toleranță. Că fix acum nu-i mai e ok și reacționează. Că fix acum a încercat ea să tragă semnalul de alarmă.
Mi s-a părut logic. Și m-am gândit, că dacă e așa, are multe supărări. De care poate nici nu știe și pe care, cu siguranță, nu le poate exprima. Nu știe să le exprime.
Oricât aș fi încercat eu să nu-i schimb ei programul odată cu venirea Juniorului, oricât m-aș fi dat de 3 ori peste cap să fiu suficientă mamă pentru amândoi, oricât aș fi avut eu brațele libere pentru ea, lucrurile nu mai erau la fel. Nu mai puteam sta tolănite pe canapea ca să citim, ci ea pe canapea și eu sărind pe mingea de fitness. Seara el plângea de somn, iar eu mă dădeam de ceasul morții că nu-l pot culca. Ea trebuia să facă liniște. Noaptea trebuia să stau cu spatele la ea, ca să-l pot alăpta pe el, plus că la fiecare plânset al lui trebuia să merg la el. Oricât aș fi încercat să o includ și pe ea, lucrurile erau evident diferite…
Și mi-am dat seama că ea nu s-a plâns niciodată de schimbarea asta. Ea nu a zis niciodată nimic de rău de ce se întâmplă, deși nu avea cum să-i convină tot…
Așa că am început Marea Conectare și Marea Verbalizare.
Până atunci îmi fusese frică să pun în cuvinte sentimente negative legate de frati-su. Da, plânge… Da, trebuie să mă opresc din citit ca să-l pot alăpta. Dar lasă, uite, imediat termină și reluăm atunci! Niciodată nu-i zisesem ”Știi, cred ca e enervant că trebuie să ne oprim din citit ca să-i dau lui să mănânce, nu?”
M-am temut să nu-i implantez eu gânduri negative în căpșorul mic, să nu-i dau idei cum că frati-su e nașpa și eu și mai și.
Dar greșeam. Așa că am șters cu buretele și am luat-o de la capăt.
”Tare enervant trebuie să fie când el plânge în mașină și tu nu mai poți auzi povestea, nu-i așa? Te cred… uite, nici el nu plânge de drag de mașină, dar cred că ți-ai dori să tacă. Și mie mi-ar plăcea să nu plângă” îi ziceam eu după ce trăgeam mașina pe dreapta ca să liniștesc Juniorul.
”E neplăcut să aștepți după el, nu e așa? Ți-ar plăcea să nu fie nevoie să ne oprim din pictat pentru că el s-a trezit, nu?”
Încet încet a început și ea să verbalizeze. După vreo două zile de abordare diferită mi-a cerut să-l las pe el jos pe canapea și s-o iau pe ea în brațe. Am făcut întocmai. A stat câteva zeci de secunde, apoi mi-a zis să-l iau înapoi ca să nu plângă.
Imediat după asta mi-a luat fața în mâini și mi-a zis fix așa, de nicăieri ”Fii atentă: să nu mai musti copiii, te log. Dacă de supălă, le spui că te-au supălat. Poți să țipi dacă vlei. Tale, tale de tot. Sau vii la mine si îmi spui. Dal te log să nu-i mai musti. Pentlu că îi doale!”
Și cam asta a fost. A mai avut scăpări ușoare și apoi, tentative de mușcat nefinalizate pentru că s-a oprit la timp. De lovit a mai lovit la nervi. Dar asta ține de stăpânire, de conflictele dintre ei, de alte lucruri.
Iar eu mi-am dat seama cât am fost de naivă… Și cât am greșit. Doar pentru că un copil nu se manifestă, nu înseamnă că nu e nicio luptă în el.
Acum știu. Acum sunt atentă. Acum nu mă mai culc pe o ureche. Și suntem bine…