Scrisesem aici despre cum am abordat treaba asta cu pregătirea copilului mare pentru venirea copilului mic. Dar aia a fost partea ușoară. Treaba complicată a început abia după ce am născut. De fapt, după ce m-am internat ca să nasc. Îmi amintesc și acum cum eram întinsă în patul maternității, cu monitorul pe mine și plângeam înfundat pentru Vanda Mică. Pentru faptul că plecasem de acasă la un control și urma să mă întorc abia peste 3 zile, pentru faptul că urma să fim despărțite atât de mult timp, pentru faptul că viața ei urma să se schimbe de tot.

Am lăsat-o acasă cu mama și cu Domnul Vanda, iar Domnul Vanda făcea naveta între maternitate și casă. Nu prea a avut timp de bonding cu copilul mic, pentru că se grăbea mereu acasă la copilul mare. Eu făceam poze cu copilul mic în maternitate și i le trimiteam și lui. Nu știam dacă e ok să i le arate Vandei Mici, să mă vadă cu fire pe mine și îmbrățișând alt copil, în timp ce ea era departe de mine, dar când a cerut să-l vadă pe fratele ei, Domnul Vanda i-a arătat pozele.

Nu am vrut să o aducă la maternitate și chiar și dacă aș fi vrut, nu s-ar fi putut. Fix în weekendul în care am născut, Vanda Mică a avut câteva zile de febra 40, prima și singura febră serioasă din viața ei. Dar chiar dacă ar fi fost sănătoasă, am preferat să mă aștepte acasă. Mi-a fost extrem de dor de ea, dar nu-mi puteam imagina decât despărțirea dureroasă și ea plângând pe holurile maternității că nu vrea acasă, vrea cu mami.

Poate că ați observat din ce am scris mai sus că cele 3 zile pe care le-am petrecut departe de ea pentru mine au fost tare grele. Mi se mai întâmpla să stau cu el în brațe și să plâng de dorul ei. Îl tot întrebam pe Domnul Vanda cum e ea, iar el îmi răspundea că e bine, mai întreabă de mine, dar îi explică unde sunt și când o să mă întorc și e ok. Bineînțeles că nu mă liniștea răspunsul lui, credeam că mă minte ca să stau liniștită…

Dar, cumva, a trecut perioada internării și am plecat acasă cu Juniorul cel nou și proaspăt. Muream de dorul ei, îmi aminteam cum am lăsat-o în fața casei când m-am urcat în mașină și am plecat la spital, cum era îmbrăcată cu costumașul ei roz și îmi făcea cu mâna.

Am intrat în sufragerie și când m-a văzut, a tras un chiot și mi-a sărit în brațe. Ne-am pupat, ne-am îmbrățișat, am plâns (eu), apoi m-a dat la o parte și a vrut să-l vadă pe frati-su. Nasul îi curgea gârlă și tușea într-un mare fel. Când nu tușea, strănuta. M-am uitat cu părere de rău la el, dar mi-am dat seama că s-o țin acum departe de el sau să mă izolez eu împreună cu el, departe de ea, ar fi cea mai mare greșeală.

Și uite așa, Juniorul a dat piept cu mucii ei, mic cum era el. A urmat apoi o perioadă de tandrețe maximă (care continuă și acum), perioadă în care i-a tușit în față, i-a strănutat, a împărțit cu el toate virusurile și toți streptococii și toți microbii ei. El a dus-o bine, doar 3 reprize de câte 2-3 zile de nas înfundat.

Tot în ziua când am ajuns acasă i-am oferit și un cadou. Nu neapărat din partea fratelui ei mai mic, dar un cadou pe care l-am adus cu noi de la maternitate: un bebeluș-băiețel (cu puță și tot tacâmul) de care putea și ea să aibă grijă în timp ce eu aveam grijă de Junior. L-a botezat Cătălin și câteva zile chiar a avut grijă de el și l-a giugiulit, l-a spălat, l-a bibilit. Apoi a cam uitat de el.

Am încercat însă, să o includem și pe ea în îngrijirea lui. Pe cât a dorit, desigur. La baia lui de seară (pe care ulterior am mutat-o dimineața) a participat o singură dată, când el nu era în cea mai bună formă și a plâns, apoi nu a mai vrut să vină cu noi. Ba chiar era toată îngrijorată când îi ziceam că mergem să-l spălăm pe el și începea să plângă.

Și așa a început fobia ei de plânsul lui. Când el începea să plângă, ea se panica toată, o vedeam cum se încordează și până la urmă plângea și ea. I-a luat ceva să înțeleagă că el plânge pentru că nu se poate exprima altfel. Câteodată o vedeam cum caută soluții ca să-l calmeze. Îi aducea o jucărie, îi cânta ceva sau îi punea ursulețul să-i cânte. Câteodată îl ignora. Târziu de tot mi-a spus la un moment dat că nu îi place când plânge.

În primele lui luni de viață ne-am dat toată silința să-i facem ei adaptarea cât mai ușoară. I-am dat mai multă importanță, am fost ”la cheremul” ei o perioadă, am flexibilizat puțin regulile casei (dar nu am renunțat la ele).

Am evitat în continuare să-i spun că nu o pot ține pe ea în brațe pentru că îl am pe el. Reformulam și îi spuneam că nu o pot ridica pentru că nu am mâinile libere. Am încercat cât am putut să nu-i schimbăm programul zilnic, să facem în continuare activitățile noastre împreună, chestiune pe care nu aș fi reușit să o fac dacă nu aș fi avut wrapul în care să țin Juniorul.

Am încercat să aducem cât mai puține schimbări în perioada aia, inclusiv cât mai puține jucării noi și interesante.

Ne-am rugat prietenii care urmau să ne viziteze să nu facă gafe (urmează să scriu un articol și despre asta).

Nu i-am spus niciodată că trebuie să-l placă sau să-l iubească, nu am obligat-o niciodată să-i dea lui jucăriile ei și nici să mă ajute să am grijă de el.

Am evitat să o pisălogim să nu pună mâna pe el, să nu tragă de el, să nu țipe, să nu-l trezească. S-a întâmplat de câteva ori să ne mai și ieșim din pepeni când țipa special să-l trezească sau să-l sperie, dar în general am evitat sa intervenim în interacțiunea lor. Când făcea ceva ce nu era ok, pur și simplu o opream și îi explicam de ce nu e ok, apoi ne vedeam de treabă.

Am trecut prin tot felul de etape cu ea (o să scriu și despre asta, de la miorlăială la agresivitate față de alți copii), dar am încercat pe cât posibil să trecem peste ele cu empatie și înțelegerea că îi este și ei greu, foarte greu. Poate mai greu decât nouă.

Au dat roade metodele noastre? Eu cred că da. Zice că îl iubește, îl pupă, îi oferă jucăriile ei, mă cheamă dacă îl aude că plânge, îi spune povești, îi cântă. Observă mereu când el reușește să facă ceva nou. Îi arată cum cântă ea și cum dansează. Mai nou încearcă să-l învețe chiar să țină corect un creion în mână, pentru că tocmai ce a învățat și ea.

Când o supără cu ceva îi spune imediat, îl roagă să nu mai facă, apoi îmi povestește și mie ce s-a întâmplat.

Asta a fost până acum… Să vedem cum o fi mai departe.