Sarcinile pierdute, un subiect despre care e greu să vorbești
Acum un an și jumătate, bucuria unui test pozitiv de sarcină s-a transformat rapid în una din cele mai dureroase momente din viața mea. Și fizic, dar mai ales psihic. Am simțit că lumea îmi cade în cap, că se prăbușesc pereți peste mine, îmi venea să mușc din parchet, din ziduri și să urlu până îmi pierd vocea. Pierdeam sarcina.
Sigur că nu am făcut asta. În camera de alături dormea liniștită, fără să știe nimic, Vanda Mică. Somn pufos de copil fericit, care încă nu cunoștea decât partea frumoasă a lumii.
Am plâns mult, am fost tristă și m-am simțit goală și singură.
[citește continuarea aici]
Si eu am pierdut o sarcina… Dupa multe probleme de sanatate am primit in sfarsit OK-ul de a ramane insarcinata… Si am ramas imediat, eram in al noualea cer, am anuntat toata familia si la serviciu, aveam 6-7 saptamani… Am fost devastata, exact cum spui tu, singura, vinovata si neinteleasa… Nu stiam ca sarcinile se pot si pierde, ca dupa o anumita varsta, procentul sarcinilor neconforme creste….. Dar m-am recules cat de cat si am ramas din nou insarcinata dupa 3 luni, din intamplare, fara sa credem ca e perioada propice. Si ce sa vezi? Erau doi! Din pacate am pierdut unul…. Doar cel mai putrenic a rezistat. Si iar m-am simtit coplesita de emotii negative: cum sa-i spun eu copilului meu ca a avut un fratior sau surioara care nu a trait? Cum ma voi uita eu vreodata la fetita mea fara sa am regrete ca nu e si al doilea langa ea? Multa vreme am deplans in tacere ambele sarcini pierdute… Simteam exact asa, ca sunt mama de 3 copii, dar am doar unul in brate. Dar cumva acum nu mai simt asa…. Asa a fost sa fie ca sa o am pe fetita mea cu mine acum. Nu mai simt ca ea face parte dintr-o pereche si eu am doar o jumatate in brate. Cumva eu m-am detasat si rana s-a cicatrizat. Poate sunt eu defecta? Abia astept sa-i fac un fratior sau o surioara, si sper sa nu mai am parte de sarcini pierdute 🙁
Da. Și eu. Tocmai astăzi am aflat. Astăzi, când băiețelul meu împlinește 2 ani, am aflat că, deși credeam că sunt însărcinată în 10 săptămâni, sarcina s-a oprit din evoluție la 8 săptămâni. Cel mai tare mă doare că am impresia că soțul meu nu mă înțelege. Știu că și el suferă, pentru că ne doream mult încă un copil, dar îmi spune că trebuie să trecem peste. Cum să trec peste când tocmai am aflat?? Am nevoie să plâng mult, să mă tăvălesc pe jos de durere, să îmi ling un timp rana asta mare din suflet. Sper să fie mai bine cu timpul. Un pic mai bine.