Harta lumii
Școala – umilință, penumbră și tăcere

2014-10-16 11.41.22Pregătirea Vandei Mici pentru sosirea Juniorului a început de când ni s-a confirmat viabilitatea sarcinii la ecografia de primul trimestru. Eram deja pățită cu sarcina pierdută, așa că am preferat să amânăm să-i spunem că va avea un frate sau o soră până când va fi trecut perioada critică. Deja era suficient de mare cât să înțeleagă cât de cât ce se întâmplă, așa că am vrut să evit vreo situație în care să nu mai știu ce să spun.

Nu am luat-o după mine la niciuna dintre ecografiile pe care le-am făcut. M-am gândit că nu ar fi chiar o experiență extaziantă pentru ea, că poate se va plictisi, nu va avea răbdare, se va speria de întunericul din cabinet, de imaginile de pe monitor. Dar cum am ieșit din cabinet după prima ecografie, i-am povestit despre bebe și i-am arătat poza de la ecograf.

A fost destul de derutată, se tot uita și nu pricepea unde este bebe ăla de care îi zicem noi. A concluzionat singură până la urmă că ”bebe nu” și ne-am văzut de treabă.

Dar, încet-încet, i-am povestit despre bebe din burtă. Despre cât e de mare și cum arată. Și, pe măsură ce trecea timpul, creștea și burta și toată treaba devenea din ce în ce mai evidentă.

Și cum burta creștea, așa se detaliau și poveștile noastre. Îi spuneam cum va fi cu bebe, cum va arăta, cât va fi de mic și ce ne așteaptă. I-am pictat întotdeauna tabloul real, nu am înflorit pe nicăieri. Nu am vrut să-i creez așteptări nerealiste, ca să fie apoi confuză și dezamăgită. Așa că i-am zis de la bun început că bebe nu va ști să se joace cu ea, și nici să vorbească. Nu vor putea mânca la masă împreună, iar bebe va mai și plânge. Va dormi mult la început, apoi mai puțin. Și că va sta mult în brațe. Cel mai tare a impresionat-o nu că nu se vor putea juca împreună de la bun început, ci că el nu va ști să vorbească și nu va putea să mănânce ciorbiță împreună cu ea.

Apoi, a început să mă întrebe când va veni bebe. Voia să-i împrumute din jucăriile ei și probabil că îi trebuia să știe cum să se organizeze. I-am povestit că nici eu nu știu exact, dar că probabil bebe va veni  după ce o să treacă și Crăciunul și Anul Nou, iar afară va fi frig și zăpadă.

Ca să-i fie și mai clar, am cumpărat cărți. Cărți care să prezinte cât de cât realist viața de după bebe, nu din cele care descriu totul roz, cu nori pufoși. Și cărți care să-l descrie pe bebe în burtă. Le-am citit zilnic, de câteva ori pe zi, timp de câteva luni.

Când am aflat și sexul lui bebe, i-am spus că va avea un frate. Am căutat situații în care copiii erau împreună cu frații lor și i-am arătat.

A venit însă și o vreme când am devenit mai puțin mobilă. Când au început să mă mai doară una alta, când nu mai eram chiar sprintenă gazelă. Am încercat foarte mult să nu schimb prea tare programul nostru, dar unele lucruri chiar îmi erau grele. De exemplu, să merg cu ea în brațe pe distanțe lungi. Sau să o arunc în sus și să o prind. Sau să facem tumbe împreună. Sau să țopăie pe mine. Dar nu i-am zis niciodată că nu o pot lua în brațe pentru că mă doare burta, nici că nu poate sări pe mine din cauza lui bebe. Îmi alegeam întotdeauna alte motive, independente de copilul mic din burtă. Care nu erau invenții nici ele, pentru că era cât se poate de adevărat că nu pot să o mai duc în brațe decât puțin, pentru că altfel mă doare spatele. Sau că nu pot să fac tumbe împreună cu ea pentru că sunt cât o balenă.

În perioada sarcinii și câteva luni după ce am născut, Vanda Mică a devenit și mai dependentă de mine. Brusc, nimic nu se mai făcea decât împreună cu mami. Nimeni nu a vea voie să o ajute cu nimic. Nici să îi lege șireturile, nici să o urce pe WC, nici să îi facă patul. ”Nu tu, mami!” se auzeau rapid protestele. Dar m-am conformat. Copiii anticipează extraordinar schimbările, probabil pentru că sunt atât de atenți la detalii care nouă ne scapă din vedere și mi-am dat seama că starea noastră de agitație (pe care credeam noi că nu o afișăm) îi dă ceva nesiguranță. Și erau oricum ultimele noastre luni în două, ultimele săptămâini în care eram conectate 100% una la cealaltă. Știam că după ce voi naște, oricâte eforturi aș depune eu, nu voi mai putea fi doar a ei, va trebui să mă împartă cu Juniorul, așa că i-am intrat în joc. Cât am putut eu, i-am îndeplinit toate dorințele, nu am încercat să o îndepărtez de mine, nu am pasat-o nici la tati, nici la buni.

A fost greu o perioadă, recunosc. A fost greu cu burtă mare și copil de doi ani non stop călare pe burtă și pe mine. Sigur că îmi doream câteodată să mai stea cu altcineva ca să-mi odihnesc picioarele sau ca să dorm. Apoi, după ce a venit Juniorul iar a fost greu să am în grijă doi copii permanent dependenți de mine. Să mă aplec cu Juniorul în brațe ca să-i pun ei șosetele, deși eram înconjurate de oameni fără Juniori în brațe. Sau să o urc pe WC cu Juniorul la sân, când oricum s-ar fi putut urca și singură. Dar a trecut… Și nu regret că am făcut așa. Momentele mele de liniște le-aș fi uitat oricum până acum, dar faptul că ea l-a acceptat pe fratele ei de cum am intrat cu el pe ușă, a contat mai mult.

Ce aș fi făcut, însă, diferit, dacă aș fi putut a fost plecarea către maternitate,pentru care nu am avut timp să o pregătesc decât vag. De fapt, pregătirea din timp o făcusem. Știa că urmează să plec pentru câteva nopți de acasă, că atunci va veni și buni la noi și ea va rămâne acasă cu Domnul Vanda și cu Buni și că, în mod excepțional, în alea câteva seri nu va putea adormi cu mine, ci cu tati.  Dar efectiv în ziua plecării nu am avut prea mult timp de pregătiri. Nu cred că aș fi putut face altfel, dar tare bine ar fi fost dacă ar fi decurs lucrurile diferit.

Ce am făcut și nu am făcut când a venit Juniorul acasă, într-un episod viitor.

Harta lumii
Școala – umilință, penumbră și tăcere