Scutece textile cu buzunar
Când wrapul vindecă

TantrumZone200Mă întreba cineva la un moment dat cum gestionez eu crizele de nervi și furie ale Vandei Mici. Și mi-am dat seama atunci că nu am scris până acum despre asta, deși crizele pe la vârsta lor reprezintă o parte importantă din viața noastră.

Vreau să vă spun întâi și întâi ce e cu crizele astea de nervi, denumite în general ”tantrum”, ca să știm exact despre ce discutăm.

Sunt crizele alea apărute, teoretic, de niciunde, când copilul plânge, țipă, urlă, se tăvălește pe jos, se dă cu capul de parchet, încearcă să lovească, etc. pentru niște motive pe care fie că nu le înțelegem, fie ni se par niște nimicuri.
Crizele astea nu țin nici de răsfăț, nici de șantaj, nici de răutate, țin pur și simplu de dezvoltarea copilului. De imaturitatea creierului (in special a lobului frontal). Ei pur și simplu nu se pot controla atunci când se simt neputincioși și furioși, așa că primul pas e să nu le-o luați în nume de rău.

Lobul frontal e o parte din creier responsabilă pentru ”personalitatea, judecata, raţionamentul abstract, expresia limbajului, comportamentul social şi mişcarea (în partea motorie)”. Devine, deci, evident cum apar tantrumurile, nu?

Ok. Acum că am aflat de unde vine un tantrum, putem discuta mai departe în cunoștință de cauză și o să vă spun cum facem noi, eu și Domnul Vanda, atunci când Vanda Mică trece printr-o criză. Și ce NU facem.

De multe ori o astfel de criză poate fi evitată. Cel puțin în cazul nostru. Am observat la Vanda Mică faptul că ele apar mai des în momente în care are alt disconfort, pe care, din motive știute doar de ea, nu îl verbalizează. În general e vorba de foame sau de somn. Și e logic. Dacă îi e foame, e foarte probabil să îi scadă glicemia, iar dacă îi scade glicemia, încep schimbările de comportament. Iar dacă îi e somn, e evident că va deveni mai nervoasă, mai necoordonată și orice nimic poate declanșa un iad mai mic sau mai mare.

Așa că, primul lucru când o văd ca e aproape în punctul în care să explodeze, o întreb dacă îi e foame (dacă îi e somn nu o întreb niciodată, răspunsul știu clar că va fi NUUUUUUU, urmat de plânsete că ea nu vrea să se culce). Mănâncă și criza e ca și evitată… câteodată.

Dar sunt și situații în care criza mă ia pe nepregătite. Poate că vrea neapărat lapte cu vanilie, dar suntem în oraș și nu am de unde să-l scot. Sau vrea înghețată, dar nu mai e, pentru că a mâncat-o pe toată și nici nu îi pot face pe loc, pentru că… știți voi… congelator și chestii… Și se dezlănțuie. Lacrimi mari, țipete, privire panicată, aruncă, trântește, lovește. Încă nu s-a tăvălit pe jos și nici nu a încercat să-și facă rău, dar mai avem timp.

Am avut o perioadă în care încercam să o iau în brațe. Vai de capul meu! Mai rău o enervam și mai rău făcea. Așa că o las în pace. O întreb doar dacă vrea să vină la mine în brațe și în 98% din cazuri nu vrea. Mbon, e cumva normal, în 98% din cazuri e supărată pe mine. Ce fac însă, de fiecare dată? Mă așez la nivelul ei. Indiferent unde suntem, mă pun pe vine sau pe jos în fund lângă ea și o privesc sau mă uit după cai verzi pe pereți dacă se enervează că mă uit la ea.

Dacă vrea să spargă sau să strice lucruri care nu sunt ale ei, nu o las. Dacă dă cu jucăriile ei de toți pereții, e liberă să facă ce vrea.

Și o aștept să termine. Plânge ce plânge, se enervează, țipă, apoi se calmează. Yuhuuu, a trecut furtuna, acum putem rezolva.

Începem să dezbatem ce s-a întâmplat, de ce s-a enervat, ce s-ar fi putut întâmpla altfel, cum ar fi putut ea sa reacționeze altfel. O întreb data viitoare cum are de gând să facă, apoi rezolvăm pur și simplu problema. Ne luăm în brațe, ne pupăm. Mai nou îmi zice că îi pare rău că a țipat la mine, deși nu am obligat-o niciodată să-și ceară scuze pentru nimic. Probabil a văzut la mine, că eu sigur îmi cer scuze dacă reacționez prea înflăcărat când și când.

68267d14897b5edd3b8c53a62041383d

Ce NU fac niciodată?

Nu-i zic niciodată să tacă, sau că nu are de ce să plângă.

Nu stau niciodată în picioare lângă ea, ca să-i arăt superioritatea mea.

Nu-mi dau niciodată ochii peste cap și nici nu-mi plâng de milă că iar a apucat-o (sau dacă o fac, o fac să nu vadă ea).

Nu îi spun că e rușine să plângă, că râde lumea de ea.

Nu o șantajez cu X lucru ca să tacă. Nici nu o ameninț.

Nu îi distrag atenția.

Nu îi spun că e rea, că e răsfățată.

Nu mă întorc și plec.

Nu o las niciodată să plângă singură.

Nu mă interesează ce gândesc cei din jur. Mă interesează să nu-i deranjăm prea mult, dar atât. Adică, dacă ar apuca-o criza într-un loc unde se face liniște (sală de așteptare undeva, bibliotecă, etc., primul pas ar fi să o scot de acolo).

După criză îi ofer mereu apă sau ceva de mâncare.

Voi cum faceți?

 

 

https://books.google.ro/books?id=HuUlmDVGnd4C&pg=PA1&dq=tantrum+frontal+cortex&hl=en&sa=X&ei=uEJ1VYKDG5Kp7AbZ04GwDA&ved=0CEIQ6AEwBzgK#v=onepage&q=frontal%20lobe&f=false

http://arborele.ro/creierul-si-afectiuni-ale-creierului

http://www.healthline.com/health/hypoglycemia#Symptoms2

Sursă foto 1

Sursă foto 2 

 

Scutece textile cu buzunar
Când wrapul vindecă