Mă întreba cineva la un moment dat cum gestionez eu crizele de nervi și furie ale Vandei Mici. Și mi-am dat seama atunci că nu am scris până acum despre asta, deși crizele pe la vârsta lor reprezintă o parte importantă din viața noastră.
Vreau să vă spun întâi și întâi ce e cu crizele astea de nervi, denumite în general ”tantrum”, ca să știm exact despre ce discutăm.
Sunt crizele alea apărute, teoretic, de niciunde, când copilul plânge, țipă, urlă, se tăvălește pe jos, se dă cu capul de parchet, încearcă să lovească, etc. pentru niște motive pe care fie că nu le înțelegem, fie ni se par niște nimicuri.
Crizele astea nu țin nici de răsfăț, nici de șantaj, nici de răutate, țin pur și simplu de dezvoltarea copilului. De imaturitatea creierului (in special a lobului frontal). Ei pur și simplu nu se pot controla atunci când se simt neputincioși și furioși, așa că primul pas e să nu le-o luați în nume de rău.
Lobul frontal e o parte din creier responsabilă pentru ”personalitatea, judecata, raţionamentul abstract, expresia limbajului, comportamentul social şi mişcarea (în partea motorie)”. Devine, deci, evident cum apar tantrumurile, nu?
Ok. Acum că am aflat de unde vine un tantrum, putem discuta mai departe în cunoștință de cauză și o să vă spun cum facem noi, eu și Domnul Vanda, atunci când Vanda Mică trece printr-o criză. Și ce NU facem.
De multe ori o astfel de criză poate fi evitată. Cel puțin în cazul nostru. Am observat la Vanda Mică faptul că ele apar mai des în momente în care are alt disconfort, pe care, din motive știute doar de ea, nu îl verbalizează. În general e vorba de foame sau de somn. Și e logic. Dacă îi e foame, e foarte probabil să îi scadă glicemia, iar dacă îi scade glicemia, încep schimbările de comportament. Iar dacă îi e somn, e evident că va deveni mai nervoasă, mai necoordonată și orice nimic poate declanșa un iad mai mic sau mai mare.
Așa că, primul lucru când o văd ca e aproape în punctul în care să explodeze, o întreb dacă îi e foame (dacă îi e somn nu o întreb niciodată, răspunsul știu clar că va fi NUUUUUUU, urmat de plânsete că ea nu vrea să se culce). Mănâncă și criza e ca și evitată… câteodată.
Dar sunt și situații în care criza mă ia pe nepregătite. Poate că vrea neapărat lapte cu vanilie, dar suntem în oraș și nu am de unde să-l scot. Sau vrea înghețată, dar nu mai e, pentru că a mâncat-o pe toată și nici nu îi pot face pe loc, pentru că… știți voi… congelator și chestii… Și se dezlănțuie. Lacrimi mari, țipete, privire panicată, aruncă, trântește, lovește. Încă nu s-a tăvălit pe jos și nici nu a încercat să-și facă rău, dar mai avem timp.
Am avut o perioadă în care încercam să o iau în brațe. Vai de capul meu! Mai rău o enervam și mai rău făcea. Așa că o las în pace. O întreb doar dacă vrea să vină la mine în brațe și în 98% din cazuri nu vrea. Mbon, e cumva normal, în 98% din cazuri e supărată pe mine. Ce fac însă, de fiecare dată? Mă așez la nivelul ei. Indiferent unde suntem, mă pun pe vine sau pe jos în fund lângă ea și o privesc sau mă uit după cai verzi pe pereți dacă se enervează că mă uit la ea.
Dacă vrea să spargă sau să strice lucruri care nu sunt ale ei, nu o las. Dacă dă cu jucăriile ei de toți pereții, e liberă să facă ce vrea.
Și o aștept să termine. Plânge ce plânge, se enervează, țipă, apoi se calmează. Yuhuuu, a trecut furtuna, acum putem rezolva.
Începem să dezbatem ce s-a întâmplat, de ce s-a enervat, ce s-ar fi putut întâmpla altfel, cum ar fi putut ea sa reacționeze altfel. O întreb data viitoare cum are de gând să facă, apoi rezolvăm pur și simplu problema. Ne luăm în brațe, ne pupăm. Mai nou îmi zice că îi pare rău că a țipat la mine, deși nu am obligat-o niciodată să-și ceară scuze pentru nimic. Probabil a văzut la mine, că eu sigur îmi cer scuze dacă reacționez prea înflăcărat când și când.
Ce NU fac niciodată?
Nu-i zic niciodată să tacă, sau că nu are de ce să plângă.
Nu stau niciodată în picioare lângă ea, ca să-i arăt superioritatea mea.
Nu-mi dau niciodată ochii peste cap și nici nu-mi plâng de milă că iar a apucat-o (sau dacă o fac, o fac să nu vadă ea).
Nu îi spun că e rușine să plângă, că râde lumea de ea.
Nu o șantajez cu X lucru ca să tacă. Nici nu o ameninț.
Nu îi distrag atenția.
Nu îi spun că e rea, că e răsfățată.
Nu mă întorc și plec.
Nu o las niciodată să plângă singură.
Nu mă interesează ce gândesc cei din jur. Mă interesează să nu-i deranjăm prea mult, dar atât. Adică, dacă ar apuca-o criza într-un loc unde se face liniște (sală de așteptare undeva, bibliotecă, etc., primul pas ar fi să o scot de acolo).
După criză îi ofer mereu apă sau ceva de mâncare.
Voi cum faceți?
http://arborele.ro/creierul-si-afectiuni-ale-creierului
http://www.healthline.com/health/hypoglycemia#Symptoms2
Doamne, ce-mi plac mie postarile astea punctuale, pentru obsedata de post-it-uri din mine, e o desfatare sa te citesc ;))))))))
Si noi facem la fel. Incerc sa le evit, stiu cand e flamand se lasa cu taraboi din ORICE, cand e obosit la fel dar uneori nu le pot evita si atunci, ei bine, atunci facem si noi, exact asa, ca voi. Pentru mine cel mai greu a fost la inceput, recunosc, sa ma controlez si sa nu-mi pese de ce spun (binevoitorii) din jur. Simteam cum creste furia-n mine de fiecare data cand se intampla cate un episod si lumea incerca sa ne ajute cu tot felul de sfaturi. Un domn s-a oferit candva sa-l pocneasca in locul meu, cica ajuta si se va linisti. Imagineaza-ti. Aici unde suntem acum, in Grecia adica, lucrul bun e ca eu si copilul vorbim in romaneste asa ca suntem lasati in pace. In cel mai rau caz ne privesc asa, cu parere de rau – oricum suntem straini si sigur ceva nu fac eu bine de se ajunge la din astea :)))
Al meu isi da pumni in cap in timp ce urla si plange si se uita fix in ochii nostri. Apoi se zvarcoleste cand incerc sa il impiedic sa se loveasca.
Sotul zice ca nu suntem suficient de fermi, eu imi reprosez cand imi pierd rabdarea. Urlu sa taca. Apoi ii explic, stiu ca e prea tarziu, dar atata ma tine si pe mine rabdarea. Am si zile mai bune, dar si zile in care vad negru in fata ochilor si ma vad izbindu-l de podea. La asta mai am de lucru!
„După criză îi ofer mereu apă sau ceva de mâncare.” – e vreo explicatie aici sau pur si simplu un „ritual” al vostru?
Scade glicemia și se și deshidratează, mai ales dacă a fost o criză lungă…
Da, apa are o explicatie. In timpul de criza tuntram au crescut in organism hormonii de stres. Prin hidratare se diluaza acesti hormoni in singe si sint eliminati cea ce aduce o calmare si o revenire a ratiunii in lobul frontal.
Adultii pot sa incerce si ei metoda cu apa cind sint nervosi si vor descoperii un efect imediat.
La copiii care maninca dulciuri concentrate se intimpla ca zaharul si insulina in singe cresc si scad rapid. Acestia experimentiaza hipoglicemie. Dindu-le ceva de mincare aduc glicemia la normal si copilul intra in normal. Cel mai bine sa fie hraniti cu cereale integrale care nu lasa zaharul in singe brusc, ci din potriva lent. Atunci copilul nu experimenteaza glicemia si insulina care cresc si scad brusc si posibil nu experimenteaza nici tuntram.
Atentie cu ce hraniti copiii, ca si de asta depinde daca fac tundrum. Daca sint excitati de la dulciuri cu zahar rafinat si cu coloranti,cacao si produsele ei sau alte bauturi racoritoare de comerts care contin coloranti zahar si unele chiar caffeina atunci nu ii de mirare ca au asa manifestari chiar si des.
Nu numai somnul si foamea sint stresori aditionali sau de fond, dar si subsatele adictive si stimulante. Pur si simplu ele creaza mai mult stres decit copilul poate sa duca.