Vanda Mică zice că ea îl iubește pe Junior. Îl pupă, îl strânge (câteodată chiar prea mult), îl ajută, îl mută de la umbră la soare și de la soare la umbră (din nou, aș prefera să nu), îi dă jucăriile ei sau pe ale lui și așa mai departe.
Totul până la ora de somn! Aia e ora noastră, când doar noi două stăm în pat și ne strângem în brațe și ne pupăm și adormim.
Când sunt singură cu ei e un chin culcatul tocmai pentru că nu-i convine să fim toți trei. Acceptă până la urmă să îl pun și pe el lângă noi, dar doar de obligație.
După ultima plecare a Domnului Vanda, când i-am pus pe amândoi în același pat să-i adorm simultan, s-a supărat atât de tare (pe mine, pe viață, pe situație), încât a avut o perioadă în care nu a mai vrut să doarmă deloc. Nici cu mine, nici cu nimeni. Pur și simplu plângea când trebuia să se culce.
Așa că, o perioadă, Domnul Vanda a adormit-o seară de seară plimbând-o cu mașina. Încetul cu încetul am readus-o în pat și ne-am reluat rutina de seară. Încă mai plânge când aude de duș, pentru că știe că apoi urmează somn, dar suntem pe calea cea bună. Adoarme în pat, în general fără plânsete și proteste.
În seara asta, în timp ce eram cu ea în pat după lapte, apă, carte, vărsat lapte, alt lapte, iar apă, tati, iar eu, îl aud pe Junior din camera de alături că miorlăie după mine. Se trezise de foame. Miorlăielile se transformă rapid în urlete și eu mă tot gândesc cum să fac să mă duc la el. Pentru că dacă plec de lângă ea, plânge ea. Daca nu plec de lângă ea, plânge el.
Și cum mă gândeam eu așa, o aud pe Vanda Mică
”Vezi că plânge.”
Îi spun că știu că plânge și că nu știu ce să fac.
”Du-te și adu-l aici, să doamă cu noi. Îi e foame și tlebuie să-i dai să mănânțe”
I-am explicat că dacă îl aduc, o să fim toți trei, adică n-o să mai fim doar noi două. Am întrebat-o de vreo trei ori dacă e sigură. S-a și enervat la un moment dat:
”Du-te odată și adu-l. Plânge de foame!”
Și l-am adus. Și l-a mângâiat pe obraz și pe ureche în timp ce îl alăptam. Și au adormit așa, amândoi…