Ziceam în postul anterior că e greu cu doi copii mici. Adică unul mic și unul foarte mic. Dar, oricât de greu ar fi, tot mi se pare nițel mai ușor decât fu prima dată. Per total parcă ziua are ceva mai multe ore decât avea atunci, nopțile nu sunt atât de înfricoșătoare (încă), eu sunt mult mai relaxată și copilul (mic) la fel.
E mai ușor din multe puncte de vedere. Primul ar fi că ești deja mamă dinainte de a naște. Sigur, mamă te intitulezi și te simți de când ai testul cu două liniuțe în mână, chiar înainte, dar mamă propriu-zis devii mai târziu, când ești deja cu copilul în brațe și te dai de ceasul morții că nu ești în stare să-i schimbi un scutec. Eu la al doilea știam exact ce am de făcut. Știam că nu e panică (nu e panică, man) dacă nu vrea să doarmă la el în pat, că mănâncă din oră în oră, că nu vrea decât în brațe, că mai plânge, că mai trage un pârț, că una, că alta. Știam să-l schimb, cum să-l îmbrac, că nu e chiar așa firav și nu se sparge dacă te uiți mai intens la el. L-am scos din casă din prima, 4 ore, în ianuarie, la locul de joacă pentru soră-sa.
Știam ce îi trebuie și ce nu, ce fel de hăinuțe să-i iau, ce-mi place și ce nu, ce e util și ce e complet inutil (mai puțin săculețul de sâmburi de cireșe pe care l-am luat degeaba și un tub de lanolină de care nu am avut nevoie… până acum).
Am știut cum se alăptează, cum se îngrijește buricul, cum să îi fac baie fără să plângă, la ce să fiu atentă, ce detalii contează și care sunt doar alarme false. Cu siguranță el e diferit de ea și cu siguranță nu tot ce a mers la ea a mers și la el (și viceversa), dar când cunoști deja raționamentul, e mai simplu să găsești soluții.
E mai ușor și din punct de vedere financiar. Am avut hăinuțe de la soră-sa, avem scutece de la ea, cărucior, jucării. Bine, multe jucării nu avem, pentru că Vanda Mică nu a fost mare amatoare cât era mică, dar ceva ceva tot am putut încropi. Și oricum, la Junior nu am mai avut maldăre de haine, ca la ea, ba chiar la un moment dat mai avea doar două perechi de pantaloni purtabili. De unde ea avea o comodă cu trei sertare de haine, lui îi e suficient un sertar și parol de nu-i mai bine să știi exact ce ai…
E mai ușor și pentru că există ea. Nu îi pot lăsa singuri nesupravegheați (am încercat 2 minute, dar l-am găsit pe el măzgălit tot cu carioca), dar tot îmi e de ajutor. Mă strigă dacă îl aude că plânge și poate eu nu-l aud, îl mai leagănă dacă îl vede că nu i se mai mișcă leagănul și s-a trezit, se joacă împreună, iar în mașină e mană cerească atunci când el mai plânge și ea îi mai zdrăngăne trei jucării în față, îi mai cântă, îl mai distrează. Chiar ieri i-am scos pe pătură în iarbă și îi priveam de la distanță cum interacționează. Ea îi prezenta toate jucăriile ei, iar el era tot numai un zâmbet, o sorbea din priviri. Am avut vreo 15 minute de respiro, pe care nu le-aș fi avut cu un singur copil (mic sau mare).
Experiența mea cu doi nu e înfricoșătoare. Sigur, sunt momente în care e mai greu, sunt probleme la care încă nu am găsit o soluție viabilă (cum ar fi să reușesc singură să-i culc pe amândoi de seară, iar serile când sunt doar eu cu ei sunt chiar panică…)
Dar în afară de asta, mă descurc rezonabil cu ei, rezonabil în sensul că și ei par mulțumiți, iar eu nu aș fugi de tot în lume. Da, aș fugi într-o vacanță de 3 ore la mall, singură, fără distrat copilul mare și bâțâit copilul mic și cu siguranță că mi-ar plăcea să pot să mă duc la vreo întâlnire mai serioasă fără să am copilul mufat în sling sau fără să fie nevoie să fac dansul ploii, dar astea sunt situații izolate.
Reușesc să stau toată ziua cu amândoi și să-i distrez pe ambii, mergem împreună la cumpărături, la joacă, în vizite, la doctor.
Mă așteptam să fie mult mai greu. Când lumea îmi zicea că poate el o să fie altfel decât a fost ea, poate o să fie un copil mai ”cuminte”, preferam să-mi păstrez luciditatea și să nu visez la cai verzi pe pereți. Și, de fapt, el chiar e un copil ”cuminte”, cuminte în sensul de ”ușor de citit”. Nu are motive necunoscute de plâns, iar ele se rezumă la trei situații: îi e somn (cel mai des), îi e foame (mai rar, pentru că știu să-i citesc semnele de foame) sau urmează un scutec plin (foarte rar, s-a întâmplat de maxim 4 ori până acum).
Nu știu cum e cu alți copii, cum e în alte familii, fiecare suntem unici… Dar la noi merge treaba, iar eu încă sunt la fel de sănătoasă psihic cum eram și înainte de al doilea copil…