Sunt MAMĂ
Om. Nu extraterestru.

tantrumDe când s-a născut Juniorul, timpul meu doar cu Vanda Mică a scăzut enorm. Încă suntem nedespărțite, dar acum mai e și el cu noi. Care el o fi mic și drăguț, mereu în sling, deci am mâini libere, dar asta nu înseamnă cu nu a intervenit între mine si ea. Nu mai pot sta în fund în nisip să ne jucăm cu lopățica, adesea nu mai pot sta cu ea pe canapea să citim tone de cărți, nu prea am cum să fac orice activitate care implică să stau jos perioade lungi de timp. În rest ne descurcăm, ea e înțelegătoare, eu încerc s-o refuz cât mai rar și așa ne ducem zilele.

Dar sâmbătă a fost o zi specială. Am petrecut prima jumătate de zi cu Juniorul în dormitor (faimosul puseu de 3 luni), apoi după amiaza el l-a acceptat pe ta-su, așa că i-am lăsat ca băieții, iar eu am stat câteva ore bune doar cu Vanda Mică. Am citit o grămadă, am lipit stickere cu fluturași, am făcut o felicitare pe care am lipit litere ca să scriem cuvinte, am tăiat cu foarfeca, am mai citit nițel, am făcut puzzle-uri, ne-am hlizit, ne-am tăvălit prin pat, am intrat în forță în noile noastre cărți Usborne (vă povestesc zilele astea și despre ele), am mâncat cozonac (nu știu dacă ați făcut vreodată cozonac umplut cu piure de caise din compot și nuci, dar vă recomand să încercați) și iaurt, am țipat în pahare și câte și mai câte.

Și când s-a terminat amuzamentul, a început distracția. Primul semn că urmează un tantrum l-am observat imediat când m-am ridicat de pe scaunul din bucătărie și i-am zis că mă duc la toaletă. Mă așteptam.

– Si închizi usa?

– Da.

– Nu viau.

Nu eram încă pregătită de tantrum, preferam să ne mai simțim putin bine, așa că am amânat.

Dar de ce spun că mă așteptam? Pentru că sesiunile astea de conectare între părinte și copil sunt foarte puternice, mai ales după o perioadă de ”absență”. Copilul se simte din nou în siguranță cu părintele respectiv și se poate desfășura. Urmează un tantrum, copilul descarcă tot felul de emoții pe care nu s-a simțit în siguranță să le descarce până acum, apoi se liniștește. E ca atunci când te cerți cu soțul și îi reproșezi tot ce ai pe suflet. Că nu a dus gunoiul acum două săptămâni, că joia trecută a întârziat la cină și nu te-a anunțat, că nu vorbește suficient cu tine și că nu-ți cumpără flori. Apoi, odată vărsat tot oful, te simți mai bine, mai eliberată, răsufli parcă mai ușor. La fel și la ei.

Dar să revenim. Ne-am mai hlizit un pic, am încercat s-o provoc la multe sesiuni de râs (emoțiile puternice se descarcă fie prin râs, fie prin plâns, doar că mai greu prin râs și mult mai ușor prin plâns), ne-am hârjonit să mai descărcăm din energie, dar o simțeam tot ca pe o bomba cu ceas.

Am ales până la urmă să mă duc până la baie. Și au curs lacrimi. Șiroaie de lacrimi, râuri de lacrimi.

Apoi a urmat alăptatul lui frati-su, în timp ce ea trăgea de mine să urcăm să facă duș. Care a scos din ea emoții puternice. Foarte puternice. Plânsete, jelanie, țipete. Nervi. Trântit și aruncat lucruri pe jos. Nu veau în bațe. Culdze nasuuuuul. Nu veau sa stelg nasuuuuuuul. Și tot așa. După zece minute de plâns în fund pe canapea între mine și taică-su, timp în care am preferat să nu spunem prea multe, senină ca o dimineață de primăvară, ne-a cerut un șervețel să se șteargă la nas. Am întrebat-o dacă se simte mai bine și a zis că da, mult mai bine. Apoi am urcat la duș, am discutat despre ce se întâmplase, am mai citit o carte, și-a baut laptele și ne-am culcat.

Cu zâmbetul pe buze și îmbrățișate, în timp ce mă mângâia pe obraz și îmi zicea cu voce mică și pufoasă de copil ”să stii că io te iubesc, mami”.

Sunt MAMĂ
Om. Nu extraterestru.
Share This