Asta este pentru tați
Dragă părinte,

cual-es-tu-limite

Vanda Mică are 2 ani și 3 luni. E în perioada maximă (sper eu că-i maximă) de rebeliune. Vrea să facă multe lucruri pe care nu le poate face singură, multe lucruri pe care ar fi bine să nu le facă singură și multe lucruri pe care nu ar trebui sa le facă deloc. Adesea se enervează. Și plânge. Bate din picior. Îi curg lacrimile șiroaie. Eu una o înțeleg, pentru că e greu să-ți dorești să faci ceva și să nu poți. Sau să nu te lase cineva.

Îmi amintesc și acum marea dramă de acum două luni, când nu m-a mai gasit prin casă și a vrut să iasă în hol să-și ia cizmele ca să vină după mine la maternitate (unde avea impresia că am plecat din nou). Nu a ajuns la clanța ușii din hol unde erau cizmele, așa că și-a tras scărița, dar cum ușa se deschidea în interior, nu a reușit. Plânsete sincere, că ea a vrut să deschidă ușa și să-și ia cizmele, dar nu a ajuns. Mama îi explica, ținând-o în brațe, că o să mai crească și o să ajungă, dar ea plângea și mai tare și îi spunea că ea nu o să crească niciodată și nu o să poată niciodată să deschidă singură ușa. Am plâns și eu de neputința ei și de fiecare dată când trebuie să empatizez cu ea în situații de criză, îmi amintesc de pățania asta.

Și ca să revenim la limite. Faptul că trecem printr-o perioadă mai tumultoasă, cu mai multe plânsete, nu înseamnă că am renunțat la limite. Nu. Ne-am ales luptele pe care să le ducem și ne ținem de ele.

Vă mai ziceam și cu alte ocazii că noi avem două tipuri de limitări. Limitările care țin de siguranță (a ei sau a altora) și limitările care țin de respect față de alții și de bun simț.

Limitări care țin de siguranță

Astea cred că sunt evidente. Și anume că nu are voie să facă nimic din ce i-ar pune în pericol integritatea corporală. Și nici a celor din jur. Ce înseamnă asta, depinde de fiecare copil în parte, de cât e de atent și de precaut. Ea e destul de precaută de felul ei, așa că, în principiu, dacă se cocoață pe masă, știu că știe că se descurcă. Desigur s-a întâmplat și să se pună în situații mai periculoase, iar atunci i-am explicat despre pericol și dacă nu m-a înțeles, de multe ori am lăsat-o pe cât posibil să „și-o ia în freză”. A doua oară a fost mai atentă.

Totuși, traversăm doar de mână, nu are voie să plece de lângă mine fără să-mi spună, nu ne jucăm de-a v-ați ascunselea prin magazine, nu coboară cu ligheanul în cap pe scări, nu țopăie în pat la 10 cm de frati-su, nu mănâncă frunze (nu știu care-s otrăvitoare și care nu), nu mângâie câini fără stăpân… mă rog… și alte chestiuni de bun simț.

Limitări care țin de respect față de alții

Oricât de liber ar crește Vanda Mică, nu mi se pare ok ca libertatea ei să-i deranjeze pe cei din jur. Nu mă refer la deranjul unei doamne gomoase care se simte lezată de râsetele unui copil în parc, dar de exemplu, mie nu mi-ar plăcea s-o văd că o trage pe o doamnă de păr în autobuz. Sau că vorbește tare într-o bibliotecă. Habar n-am, chestiuni de genul ăsta. În general evit s-o pun în situații unde să fie nevoie să o constrâng în vreun fel sau altul (gen mers la restaurant unde nu-i ok să alerge printre mese și să-i deranjeze pe ceilalți, sau altele asemenea), dar câteodată e nevoie să mai facem și ce nu ne convine…

Cel mai important mi se pare momentan să știe că nu e ok să ia lucrurile altora fără să întrebe dacă se poate. Aici includem și lucrurile mele și ale lui taică-su. La fel cum și noi o întrebăm pe ea dacă avem voie să ne jucăm cu x jucărie a ei, mi se pare firesc și ea să întrebe dacă se poate juca cu pudra mea. În parc, chiar dacă toate mamele declară că jucăriile sunt la comun, ca să se învețe copiii să împartă, eu o rog de fiecare dată să ceară voie să se joace cu x lucru. La fel cum ea poate nu vrea să-și dea jucăriile altor copii, la fel poate și ceilalți copii nu vor să i le dea ei. E normal, nu toată lumea place pe toată lumea și nu toți copiii trebuie să se execute să dea x lucru în secunda doi, doar pentru că le-a fost cerut un obiect. Ea deja știe. Dacă nu vrea să-și dea jucăria în clipa în care îi e cerută, spune ”Așteaptă. Temin cu ea și ți-o dau”. Și da. Când termină cu ea, i-o dă. Cu condiția să nu-i fie smulsă din mână și să nu fie presată s-o dea. Că atunci n-o mai dă deloc. Când doar țipă că nu vrea, îi amintesc doar că celălalt copil nu vrea să i-o ia de tot, vrea doar să se joace cu ea și e perfect ok că nu vrea să i-o dea acum, dar poate când termină cu ea, o să se răzgândească. Și de obicei se răzgândește.

Pe același principiu mai intervin și dacă vrea să-i smulgă o jucărie din mână altui copil. Îi amintesc că dacă o cere frumos, sunt mai mari șansele să o primească. Așa că se oprește și spune ”te log fumos, îmi dai mie aia?”. În 9 cazuri din 10 o primește (aș vrea să subliniez aici cât de frumos se poartă orice copil care primește cererile formulate cu respect).

Nu e ok în nicio circumstanță să muște, împingă, ciupească, facă să plângă alt copil. S-a mai întâmplat, dar aici am intervenit imediat, deși în mod normal o las să-și gestioneze singură interacțiunile. Dacă alt copil îi face ei așa și vine și-mi spune, îi recomand să nu-mi mai spună mie, pentru că eu nu am cum să o ajut, ci să se ducă la celălalt copil și să-i transmită că ei nu-i place să-i facă așa. Și se duce și le spune ”te log fumos să nu mai fați asa, pentu că mie nu-mi pațe să mă musti, ciupești, împingi, etc”. În 9 cazuri din 10 conflictul e aplanat și copiii se joacă frumos în continuare.

Apoi, i-am tot repetat că nu-i frumos să: vorbești urât, să scuipi, să arunci lucruri pe jos, să mănânci cu mâna ciorbă sau piure, să ceri fără a spune ”te rog”, să uiți să mulțumești, să vorbești tare când cineva doarme lângă tine, să te dezbraci de pantaloni și chiloți în parc (been there, done that), că e frumos să spui poftă bună, să-ți ceri scuze când greșești (aici am o completare, e mai jos), să saluți când vezi pe cineva cunoscut, să mesteci cu gura închisă (aici încă lucrăm), că atunci când doi oameni vorbesc e ok să-i întrerupi doar când ai ceva urgent de spus (și aici mai avem mult de lucru) și alte chestiuni legate de bunele maniere.

Și acum completarea. Nu am obligat-o niciodată să respecte regulile astea de bun simț, nu i-am impus niciodată ”și acum cere-ți scuze” sau mult urâtul ”uite-o pe Xuleasca. Cum se zice?”. Nu o oblig să-și ceară scuze sau să spună că-i pare rău pentru că simt că aș învăța-o să mintă (poate nu-i pare rău și atunci de ce s-o fac să spună ceva ce nu simte), dar o încurajez altfel. Dacă motivul pentru care mă gândesc eu că ar trebui să-și ceară scuze e că a călcat pe cineva pe picior, o întreb pur și simplu dacă îi pare rău că s-a întâmplat asta. Dacă răspunsul e ”da”, îi sugerez că poate persoana în cauză ar dori să audă asta, așa că, de obicei se duce și spune că-i pare rău. Nu o oblig nici să salute, nici să mulțumească (mulțumesc eu în locul ei dacă văd că uită), dar insist mereu pe ”te rog”. Asta da, nu-mi place când o aud că se rățoiește la noi să facem nu știu ce lucru, așa că îi amintesc mereu de ”te rog”. E fascinant cum își schimbă privirea (nu mai e încruntată, zâmbește) și tonalitatea, doar pentru că îl adaugă pe ”te rog” în propoziție.

De menționat e și că tot ce pretind de la ea, fac și eu. Și eu o rog frumos, îi respect pe cât posibil nu-urile (nici ea nu le respectă pe toate ale mele :)) ), îi mulțumesc, îi cer voie să-i folosesc lucrurile, s-o țin de mână, s-o pup, nu umblu cu cioara vopsită.

Și într-un ton mai vesel, îmi povestea într-o zi despre cuvintele magice. Eu, convinsă că e vorba despre ”te rog”, ”poftim”, ”multumesc”, o rog să-mi spună și mie un cuvânt magic.

”Pâine. Pâine e un cuvânt magic”.

Asta este pentru tați
Dragă părinte,