Tu câți copii ai? Eu am doi. Un băiat și o fetiță. Îi iubesc de nu mai pot pe amândoi și știu că și tu îi iubești pe ai tăi la fel. Fetița are 2 ani și 3 luni, iar băiețelul 2 luni. Îi cheama Vanda Mică și Juniorul. Pe ai tăi?

Nu știu dacă tu le arăți că îi iubești, dar eu încerc să o fac în fiecare clipă. Nu mă tem să îi strâng în brațe, să-i pup și să le spun ce înseamnă ei pentru mine. Căci înseamnă totul și fără ei nu aș fi astăzi ceea ce sunt. Câteodată, seara, când Vanda Mică tocmai a adormit, mă umflă plânsul. De drag și dor de ea, deși e lângă mine, de jale ca uite cât a crescut, parcă ieri era și ea mică la fel ca Juniorul și uite cum acum povestim împreună despre reciclare. Apoi, când mă mut în patul Juniorului, mă uit și la el și mă încearcă aceleași sentimente. Ca mâine o să mă strângă și el în brațe cu mânuțele lui mici și o să-mi spună că nu vrea să doarmă, o să discutăm despre excavatoare și poate despre fotbal. Îmi dau seama că ei niciodată nu vor mai fi ca acum, ca în clipa asta, că mâine amândoi vor fi diferiți de acum și tot așa până când ei înșiși vor deveni o femeie cu părul șaten și un bărbat cu părul puțin ondulat. Cu familiile lor și copiii lor.

Atunci vor fi și ei adulți, dar cum vor arăta oare? Cum se vor simți în pielea lor? Atunci nu va ma fi nevoie să-i cert ca să nu bage degetele în priză. Și nici că au împrăștiat făina pe jos. Poate el va fi electrician iar ea va găti demențial. Sau invers. Atunci nu voi mai avea nevoie să mă tem să nu devină niște răsfățați. Atunci îmi voi putea exprima sentimentele fără să am vreun dubiu că îi „stric”. Eu una nici acum nu am, dar am mai auzit în jurul meu părinți care se tem să-și arate afecțiunea și care cred că respectul vine din frică sau din autoritate impusă de multe ori cu forța. Sigur ai întâlnit și tu astfel de părinți, care își calcă de multe ori pe dorința de a-și iubi copiii, ca să nu li se știrbească autoritatea, ca să poata face educație. Ca să nu li se urce iubirea la cap.

Dar mă întreb… Atunci când ei vor fi deja mari, oare eu voi mai exista? Voi mai putea fi lângă ei ca să le pot spune, în sfârșit, că îi iubesc? Că sunt mândră de mine că am avut onoarea de a le fi mamă? Că nimic nu e mai important pe lumea asta decât ei? Nu știu dacă voi mai fi atunci… Nu știu nici dacă voi mai fi mâine, sau peste 5 minute. Așa că prefer să nu risc. Copiii mei trebuie să știe că îi iubesc și că sunt cei mai importanți pentru mine. Cred că și tu gândești la fel.

Apoi, oare cum vor arăta copiii mei atunci? Sigur te întrebi și tu asta… Oare atunci va mai conta că la 2 ani se tăvăleau pe jos prin magazin din cine știe ce motiv neștiut de noi? Sau poate va conta mai mult că au simțit că au mereu pe cineva de partea lor, care s-a străduit întotdeauna să-i înțeleagă? Va conta câtuși de puțin că erau ascultători la un an și nu plângeau dacă le lua alt copil jucăria, spre satisfacția noastră, care îi lăudam cu câte un bravo? Sau va conta mai degrabă că sunt niște adulți siguri pe ei, care nu simt nevoia să fie validați nici de noi, nici de cei din jur? Va fi măcar puțin important ca la un an și jumătate copilul nostru era politicos și nu întrerupea conversații sau că la doi ani nu se ducea la vreo doamnă pe stradă să-i spună că are nasul mare? Sau nu va mai conta dacă se mai întampla și asta, pentru ca mai important este că ajuns adult el va ști să-și ceară drepturile și nu se va teme să vorbească în nicio circumstanță?

Mă voi bucura atunci să văd că eforturile depuse de noi ca ai nostri copii să fie încrezători în ei, dar cu respect față de cei din jur, au fost mai importante decât orice somn de prânz ratat, prânz transformat în 2 banane și un mango, decât mersul desculț prin ploaie sau ieșitul în parc în pijama.

Și revin. Dragă părinte, eu gândesc pe termen lung creșterea copiilor mei. Pentru că ei, copii mei, vor fi prieteni cu copiii tăi. Vor fi iubiți cu copiii tăi. Vor face copii cu copiii tăi. Și tu gândești la fel, nu?

Cu drag,

Vanda