Pe la doi ani unii copii devin mai puțin cooperanți. Sau mai puțin cooperanți din punctul nostru de vedere. După doi ani în care ne-am impus noi, vine și rândul lor să se impună. Așa că NU. Peste tot NU. Haine nu, mâncare nu, somn nu. Nimic nu. Proteste, plânsete, tantrumuri.
Și noi, ca părinți ușor disperați, ne apucăm și ne informăm cum să facem să fie mai bine pentru toată lumea. Și copilul să fie mulțumit și să se dezvolte frumos, dar nici noi să nu ne smulgem părul din cap și să fugim în lume. În principiu, prin cărți și articole încep să cam fie blamate condiționările (dacă ești cuminte îți dau ciocolată), șantajul emoțional sau de oricare alt tip (dacă nu ești cuminte, te las aici și plec) și alte metode de genul ăsta care pun părintele pe un piedestal de putere și ating integritatea emoțională a copilului.
În schimb, ni se recomandă să negociem cu copilul. Să îl lăsăm să aleagă pentru sine. Să acceptăm că și copilul este om și are preferințe, dorințe și că poate chiar nu vrea și nu vrea să se joace cu băiețelul x, să-i dea și lui tricicleta sau să mănânce orez.
O metodă pe care am văzut-o recomandată peste tot este aceea de a îi oferi copilului două opțiuni, dar ambele să fie pe placul părintelui. De genul: vrei să-ți iei pe tine pantalonii roșii sau pe cei albastri? Și cumva, miraculos, copilul va uita că acum 5 secunde se dădea cu fundul de pământ că el vrea să iasă în același fund, dar gol, afară în zăpadă și îți va răspunde angelic ca îi vrea pe cei albaștri.
Păcat că în lumea reală așa ceva nu există. Sau există, dar nu la 2 ani. Sau nu știu, dar la Vanda Mică povestea de mai sus e clar dintr-un univers paralel. Da, funcționa când avea un an și ceva și era oricum cooperantă dacă știai cum s-o iei. Dar nu. În plină mică adolescență nu mai merge. Iar dacă totuși îi fac o propunere de genul, mă privește cu niște ochi de mă fac eu însămi mică mică și intru în pământ de rușine că o subestimez așa. Păi ce, ea e proastă?
Io am zis deza că nu veau! Nu veau niți loșii, niți abaști. Nu veau pantaloni! Veau fălă pantaloni ca nu mi-i [pare ardeleancă, deși nu e] fig.
Na poftim. Mai zi ceva dacă mai poți…
Mda… proteste si lacrimi la dezbracat, proteste si lacrimi la imbracat. Daca ii oferim optiuni precum cea mentionata („vrei pantalonii rosii sau pe cei albastri?”), ni se ofera un sec „Nu!”
Of, deja ma gandesc cu ceva frica in viitor. Nu a ajuns inca la varsta la care poate vorbi. 🙂
Dar sa o scoti pe balcon/curte putin? Nu stiu, dar am mai vazut la cineva facand asta. A pus hainele pe pat si i-a zis ca atunci cand doreste, le poate lua singur. S-a imbracat in 5 minute. Dar asta era la 15 grade afara si 20 in casa. 🙂
noi am cam trecut de asta, dar tot asa faceam. Vrei in fundul gol afara, poftim de iesi. Si ii deschideam usa si ea se apropia cu mare curaj si cand dadea cu nasul de frig si zapada, intelegea ca nu poate iesi asa afara 😀
La noi inca mai merge :-)) win to mummy 😀