Urăsc ideea de părinte care știe el permanent ce-i mai bine pentru copil. Da, de acord. De foarte multe ori știm noi mai bine și le explicăm și lor că poate nu e bine să meargă pe balustrada de la balcon că s-ar putea să cadă și să-și rupă gâtul. Și că 3 ouă kinder ar fi suficiente pentru o seară. Și că nu e ok deloc, dar deloc, să arunce cu pietre în oameni și nici să tragă pisica de coadă.

Dar în rest, când nimeni nu face rău nimănui, cred sincer că e ok să lăsăm copiilor alegerea. Să decidă ei cu ce vor să se joace și cât vor să mănânce, dacă vor să bea apă din paharul alb sau din paharul roz, dacă vor să poarte pantalonii albaștri sau pe cei turcoaz. Inclusiv dacă vor să iasă afară la joacă sau nu.

Ei, eu asta am uitat. Disperată că al meu copil (copilul mare, Vanda Mică adică) nu mai dorește deloc să iasă afară de când e frig dar nu mai e zăpadă și ca vadiminișidimini-ce-ne-facem-n-o-să-se-mai-învârtă-luna-în-jurul-pământului-dacă-stă-Vanda-Mică-în-casă, am decis de la mine putere și împotriva protestelor copilului că gata! În seara asta ieșim în Herăstrău.

Așa că am îmbracat-o cu mare mare greutate, iar când eram toți gata (inclusiv Juniorul înfofolit până în gât), pregătiți să ieșim pe ușă, ce s-a gândit ea? Să-și dea jos pantalonii ca să se așeze în scoica lui frati-su (de ce să-și dea jos pantalonii pentru asta nu aș ști să vă spun). În momentul ăla am simțit că o iau razna, așa că m-am rățoit la ea, i-am tras pantalonii înapoi pe ea, am luat-o pe sus și am plecat în plânsete.

Mda, nu-s deloc mândră de asta, nu am de obicei astfel de scăpări, dar se pare că se mai întâmplă. În mașină m-am simțit, evident, ca ultimul om. Copilul din spate nu mai plângea, nu părea amărât, sau așa mi se părea mie. Dar eu eram deprimată complet. Mi-am cerut scuze că m-am purtat urât și i-am zis că o să fac tot posibilul să nu se mai repete. Apoi i-am explicat că mi-am dorit mult să mai ieșim și noi la aer, că eu cred că ea s-a plictisit doar în casă și sigur își dorește să ieșim. Mi-a răspuns sec ca nu. Nu își dorește să ieșim, ea vrea acasă și să citim și să ne jucăm. Dar eu cum eram autosuficientă și convinsă că imediat ce ajungem în parc Vanda Mică n-o să mai poată de bucurie, n-am întors nici atunci mașina și am continuat drumul.

După cum vă puteți probabil imagina (citind relatarea mea la rece și nu în isterie de mamă nebună cum am fost eu atunci), copilul nu doar că nu s-a tăvălit pe jos de bucurie, dar nici măcar așa un gest mic de încântare nu a tras. A fost morocănoasă și a refuzat complet să meargă pe jos. Am dat o tură scurtă de parc cu ea în brațele Domnului Vanda, apoi a zis că ea vrea înapoi la mașină așa că am plecat acasă. Unde ne-am așezat pe canapea și am citit. Și am citit. Și am mai citit puțin. Două teancuri de cărți. Și uite așa i-a revenit Vandei Mici sclipirea în ochi.

Asta e. Mai avem și momente de scăpare. Momente în care credem că știm noi mai bine ce își doresc cei din jurul nostru. Momente când decidem noi pentru alții. Momente când ne purtăm urât. Momente când ne transformăm și când devenim exact ce ne-am dori sa nu fim. Important e să învățăm ceva din asta. Important e să încercăm să nu repetăm greșeala. Important e să ne cerem scuze și să fim sinceri când o facem.