Viața după bebe
Noapte în 4

Ambele nașteri au fost prin cezariană. Că na… așa a fost să fie. N-am cântat Oda Bucuriei când am auzit că iar ajung în sala de operație în loc să ajung în aia de nașteri, dar până la urmă datorită cezarienei îl am în clipa asta pe Junior lipit de mine în wrapul curcubeu. Știu că de data asta eram convinsă că o să-mi rămână burta intactă și că bebe o să iasă pe unde hotărî natura că trebuie să iasă orice bebeluș, așa că pregătirile mele pentru recuperarea după cezariană au fost minime. Ce zic eu minime… aproape inexistente.

Și mai bine că nu mi-am bătut capul, pentru că recuperarea mi-a fost complet diferită de cea după cezariana pentru Vanda Mică.

Pe Vanda Mică am născut-o într-o zi de vineri, pe la 10 dimineața. După naștere/operație am revenit în salon și în vreo 2-3 ore am început să-mi simt picioarele. Le-am mișcat mult, pentru că așa știam eu că e bine, că ajută la recuperare. Spre seara am primit un ketonal pe branulă și a doua zi dimineață, dupa micul dejun, m-am dat jos din pat și am umblat. Eram în formă, aproape gazelă. Singurul lucru care mă deranja era operația (în exterior mai mult) care mă ustura și mă ardea, mai ales dacă stăteam mult timp în picioare. Dacă mă așezam, toate erau ok, atâta timp cât nu-mi veneau prietenii în vizita cu număr de stand up după ei. Am insistat chiar să-mi scoata și cateterul de peridurală pe care îl aveam înfipt în spate, pentru că mă enerva existența lui și nu înțelegeam de ce ar cere cineva vreodata anestezie peridurala pentru atâta lucru. Poate doar niște mironosițe fandosite, că o femeie normală nu ar avea de ce. Mi-aș da peste gură acum, dacă aș putea :))

Apoi am plecat acasă, cu tot cu Vanda Mică și acolo am avut mult timp aceeași senzație. Usturime și arsură, ba dacă exageram prea mult cu statul în picioare, simțeam ca ma rup de la jumătate. Știu că la fix o săptămână după ce născusem au venit în vizită bunicii, iar eu eram la fel ca în ziua externării. Ca să nu mai spun că un duș cinstit nu am reușit mult timp să fac. Ma ustura foarte tare zona operației dacă îmi curgea apă acolo. Așa că făceam duș cu multă băgare de seamă… și cu un prosop peste operație, care să protejeze zona.

Pe Vanda Mică o țineam în brațe, dar stând jos mai mult. Nu o puteam plimba prin casă mult timp în brațe. Iar scările le puteam urca, dar greu. De condus nici nu putea fi vorba, cel puțin nu în primele două săptămâni. Mai auzisem de mame care la cateva zile după operație deja se urcaseră la volan, dar mi se părea din filme sci-fi.

Dar atât. Disconforturi majore nu am avut și dacă mă întreba cineva, ziceam că am avut o recuperare super-ușoară. Măcar asta…

La Junior fu diferit. Tot într-o zi de vineri l-am născut și pe el, dar mai pe după amiază. Tot după vreo două ore mi-am simțit picioarele și la fel, le-am mișcat cât am putut eu de tare.

Doar că odată trecut efectul anesteziei, a început chinul. La fiecare contractură de uter, care încerca și el să se retragă ca orice uter după o naștere, simteam că înnebunesc de durere. În prima noapte am făcut pe viteaza, dar dacă n-aș fi fost imobilizată în pat, probabil m-aș fi tăvălit pe jos de durere. Să nu mai pun la socoteală că la vizita medicală a venit o doamnă doctor care a simtit nevoia să mă apese cu bestialitate pe burta, de am crezut că o pocnesc în secunda doi. Am țipat îngrozitor, dar ea apăsa în continuare. Inclusiv asistenta cu care venise o ruga să se oprească. Probabil că în mod normal un control de genul asta nu ar fi durut, dar eu nu eram în mod normal.

A doua zi dimineață am cerut calmant, dar a fost apă de ploaie. Până la urmă, zilele din spital le-am supraviețuit cu anestezicul peridural, injectat la fiecare 4 ore, deși în a patra oră trăgeam de mine să mai suport un pic. Și vă rog să mă credeți, am un prag al durerii foarte ridicat de felul meu… Nici vorbă de plimbări pe hol, eram norocoasă dacă reușeam să ajung (fără să plâng) până la baie (care era la 5 pași de pat) sau până la dozatorul cu apă (care era fix lângă ușa rezervei).

Deci, zilele de spitalizare au fost horror. Dr. mi-a spus că probabil am resimțit așa durerile din cauza stresului și sperieturii prin care am trecut. Eu cred ca a contat și faptul ca zona era destul de traumatizată, după vreo doua zile de contracții la 8 minute (on and off) care se apucaseră să-mi desfacă vechea operație în loc să-și vadă de treaba lor. Nu știu… Poate că totuși explicația ei o fi mai bună, având în vedere că în ziua externării eram deja cu totul alt om. Durerile de contractare dispăruseră, iar usturime în zona operației nu aveam aproape deloc.

Țin minte că la Vanda Mică drumul de la maternitate până acasă a fost destul de neplăcut. Simțeam orice groapă prin care treceam cu mașina, orice dâmb. Ma ustura și mă durea și abia așteptam să ajung acasă. Acum eram ca o floricică. Nu mă deranja nimic. Scările de acasă le-am urcat din prima zi fără probleme, duș am putut face din prima seara. Pe Junior l-am pus în wrap a doua zi când am ajuns acasă. Iar la doua zile după asta deja conduceam. La o săptămână de la operație m-am trezit că o ridicam pe Vanda Mică în brațe (dar NU faceți ca mine, stați să vă vindecați).

Așa că, fiecare recuperare e diferită. Nu doar de la mamă la mamă… Iar experiențele altora (sau tot ale voastre) s-ar putea să nu vă fie de niciun folos, deci mai bine luați totul ca atare…

Viața după bebe
Noapte în 4