Vanda Mica e bagata toata in dulapul cu oale si cotrobaie. Nu vrea sa iesim afara, vrea sa stam „acasa a noi”, iar eu am deja creierul pe moate dupa o sesiune prelungita de adormit de pranz. Fra-su imi sare pe col ca pe trambulina, face tot felul de scheme de breakdance, io nu stiu cand doarme copilul asta, ca doar ar trebui sa si doarma, nu?
Ma rog, nu judecati, dar nici dus n-am apucat sa fac, asa ca imi dramuiesc si eu cum pot ce mi-a mai ramas din rabdare. Si prefer sa nu mi-o pierd cu oale aruncate prin toata casa, asa ca zic s-o intreb daca totusi nu cauta ceva anume, ca s-o ajut sa gaseasca mai repede.

– Ce cauti? o intreb eu.

Se panicheaza pentru o secunda. Scoate un „hmmmmm” prelung si cauta repede ceva cu privirea. Gaseste o bomboniera metalica ascunsa printre oale. Zice victorioasa:

– Ata! Ata cautzi.

Sunt convinsa ca nu cauta aia, asa ca plusez.

– Pai ce e aia?

Se uita nelamurita la bomboniera si zice usor indoita.

– Nu tiu. Nu tiu tze e ata.

– E o bomboniera.

– Boboieia?

– Da. O bomboniera, se pun bomboane in ea. Daca nu stiai ce e, cum o cautai?

– In duiap! zice ea fericita ca are un raspuns.

– Pai in dulap – in dulap, dar ce faci cu ea?

– Cu boboieia (zice ea ca pentru sine). Boboiera tebe lu’ Vanda Mica (ma rog, aici si-a zis numele ei propriu si personal).

– Si ce faci cu ea daca zici ca iti trebuie?

– O pui aitzi (si o pune de unde o luase). Tebe pui boboieia a loc. A locu’ ei. Ata fatzi. Cu patzeie! [n.t. „cu placere”]

Inchide usa la dulap si pleaca.