Un pachet de Kent
Vara

2014-07-24 16.32.51Cine ma cunoaste, stie ca de felul meu nu-s mare fan tv. E bun la casa omului, cred ca mi-ar lipsi daca nu l-as avea, dar utilizarea lui din partea mea e minima. Adica mai conectez cateodata laptopul la el cand am ceva seriale de vazut (in ultimul an asta s-a intamplat extrem de rar), m-am uitat la ultimele doua editii de Vocea Romaniei (si ceva imi spune ca anul asta nu o sa ma mai uit, nu ca Brenciu mi-ar fi fost mai simpatic, dar totusi…), mai dau drumul pe canalele de stiri cand se intampla ceva serios in lume si ocazional poate niste Discovery. Zilele trecute a mers cam toata ziua doar cu sonor si ecranul inchis pe Realitatea pentru ca eram eu tare panicata ca a luat-o razna Rusia si intram in razboi, dar cand au incetat sa mai faca din asta stirea principala si au inceput cu “prezidentiabilii”, m-am lasat bagubasa si l-am inchis. 

Deci, ce voiam sa spun e ca pentru mine nu-i mare scofala ca tin televizorul inchis toata ziulica, nu o fac neaparat special ca sa nu se benocleze Vanda Mica in el, doar ca asta e stilul meu de viata, mai mult internet, mai putin televizor.

Am ramas foarte neplacut surprinsa cand, la un moment dat, o mama m-a admonestat ca Vanda Mica va creste o salbatica marginalizata de orice grup, pentru ca ea nu va cunoaste personajele populare din desenele animate si nu se va putea juca cu ceilalti copii din pricina asta. Nu cred ca avea un an pe vreme aia, mi s-a parut extrem de exagerata doamna respectiva, nu era ca si cum i-as fi interzis unui copil de 7 ani sa se uite la tv.

Alte mame ma intreaba “pai si daca nu va uitati la televizor, ce faceti voi toata ziua?”

Uite ca facem multe, pentru ca, neuitandu-ne la televizor, avem timp sa le facem.

Si, de exemplu, citim. Vanda Mica are teancuri de carti, pe care le rasfoim zilnic. E primul lucru pe care-l face cand se trezeste si ultimul inainte sa se culce. Isi ia cate o carte si ne-o aduce, apoi ea arata cu degetul grasan pe imagini si discutam despre ce vedem. Si cum avem carti de tot soiul, deja stie personajele din desenele animate. Ii recunoaste pe Michi Mauf, pe Mimi, pe Dunal, pe Gusi, pe Puto, le stie pe A(r)iel, pe Apatita (Alba ca zapada, stiu… don’t ask de unde pana unde Apatita), piticii, ii recunoaste si pe printii din povesti, stie de Chiti, de To si Geii, de Unini (Winnie), ii stie pe strumfi, pe Pisesa Soia si tot asa. E important sa ma tin eu la curent cu ce se poarta, ca asa gasim noi carti sa le citim. Nu-i bai si nu-mi fac griji, de parca asta chiar ar fi trebuit sa-mi fie o grija acum.

Cand nu citim, ne jucam cu animalele. Multe. Domestice, salbatice, toate sunt la noi in sufragerie, pe covorul alb-crem. Norocul meu e ca sunt de plastic, deci nu put si nu fac mizerie. Le stie pe toate, stie si animale de existenta carora eu abia acum, la 29 de ani am aflat.

Cand nu citim si nu ne jucam cu animalele, hranim animalutele de plus. Suficient de multe, avem vreo 3 girafe, o vaca, un urs panda, pe ursul Mititica, pe Unini, pe Mia, pe elefantul Titi, pe pipic si tot asa. Va dati seama ca dureaza pana le aliniezi pe toate, le dai sa manance, apoi le dai sa bea apa, apoi, selectiv, unele sunt puse la somn. Azi i-am avut pe Unini, pe Mia si pe girafa Lola Mica la orizontala. “Ete, Unini cucat. Cucat Mia. Cucat Loa. Ama (adica ea) niu-niu cucat”. Mda. Super.

Cand nu citim, nu ne jucam cu animalele si nu hranim animalutele de plus, suntem afara. Singura conditie e sa nu ne sufocam de cald si sa nu ne bata soarele in cap pana sa ne tampeasca. Asa ca, in dimineti racoroase, cu nori, poate si un pic de ploaie, ne permitem sa iesim la plimbare in cartierul nostru cel fara de umbra. Daca-s copii la locul de joaca, ne oprim si noi, dar cum de obicei copiii nu mai ies din casa daca e nor si ploaie, locul de joaca e pustiu, asa ca doar ne plimbam gura casca, ne uitam in curtile oamenilor, la masini, la trecatori, la motociclete si biciclete, trecem si pe langa santier, ne minunam de macaiaua maie, ne isterizam un pic pentru ca nu putem defila pe mijlocul drumului, negociem sa mergem pe trotuar, adunam pietre, ne uitam la flori, la frunze, mai vedem o broscuta pe alee, un caine intr-o curte, avem ce face. Cand e prea cald, cautam destinatii umbrite, parcuri, padure, ba chiar si o cumparatura la Carrefour sau o plimbare prin IKEA sunt binevenite, decat sa stam in casa…

Cand nu citim, nu ne jucam cu animalele, nu hranim animalutele de plus si nu suntem afara, ne jucam pur si simplu. Jos, pe covor, pe parchet, acolo imi petrec eu zilele. Si e bine rau, ca sa zic asa, cred ca nici cand eram mica nu ma jucam atat. Ea decide cu ce ne jucam, ce rol am eu in joaca, de multe ori e suficient sa fiu acolo langa ea si sa ma uit cum muta sticlutele de condimente de pe masuta de cafea pana pe masuta cu imprimanta si inapoi, sau cum asterne un servetel pe masa, pune toate sticlutele rand pe rand si insirate frumos pe el, apoi le muta si tot asa.

Cand nu citim, nu ne jucam cu animalele, nu hranim animalutele de plus, nu suntem afara si nu ne jucam pur si simplu, vorbim. Uite asa, stam si vorbim, ea imi povesteste (incep sa inteleg din ce in ce mai multe din ceea ce-mi zice), ii povestesc si eu, e de acord sau nu, reluam dialogul si vorbim pana ni se usuca gura. Abia astept sa pricep tot ce spune, sa fie un dialog in adevaratul sens al cuvantului. Oricum, ma fascineaza cum pricepe tot, conexiunile pe care le face si cum reuseste sa se exprime perfect, desi numarul de cuvinte pe care-l poseda e inca destul de limitat.

Cand nu citim, nu ne jucam cu animalele, nu hranim animalutele de plus, nu suntem afara, nu ne jucam pur si simplu si nu vorbim (ma rog, asta-i cam imposibil, ca vorbim mereu), facem ordine, spalam rufe, impaturim rufe, gatim. Ma rog, e mult spus ca facem astea, mai degraba eu incerc si ea ma “ajuta”, dar pana la urma e distractiv pentru amandoua. Mai putin impachetatul rufelor, aia nu, ca ma apuca disperarea cand se apuca si ea sa “impacheteze” rufe deja aranjate frumos in teanc, una peste alta. :))

Cam asta e ce facem noi. In tot timpul asta, ascultam muzica, ba ieri chiar am ascultat doua episoade din Clubul lui Michi Mauf, din lipsa de inspiratie si plictiseala de aceleasi si aceleasi melodii de pana acum. Asa ca, tot de ieri, tipa prin casa “oooodudaaaalffff” si rade pe infundate in timp ce-si ridica umerii pana la urechi.

Voi ce faceti cand nu va uitati la televizor?

Un pachet de Kent
Vara