Cine ma cunoaste, stie ca de felul meu nu-s mare fan tv. E bun la casa omului, cred ca mi-ar lipsi daca nu l-as avea, dar utilizarea lui din partea mea e minima. Adica mai conectez cateodata laptopul la el cand am ceva seriale de vazut (in ultimul an asta s-a intamplat extrem de rar), m-am uitat la ultimele doua editii de Vocea Romaniei (si ceva imi spune ca anul asta nu o sa ma mai uit, nu ca Brenciu mi-ar fi fost mai simpatic, dar totusi…), mai dau drumul pe canalele de stiri cand se intampla ceva serios in lume si ocazional poate niste Discovery. Zilele trecute a mers cam toata ziua doar cu sonor si ecranul inchis pe Realitatea pentru ca eram eu tare panicata ca a luat-o razna Rusia si intram in razboi, dar cand au incetat sa mai faca din asta stirea principala si au inceput cu „prezidentiabilii”, m-am lasat bagubasa si l-am inchis.
Deci, ce voiam sa spun e ca pentru mine nu-i mare scofala ca tin televizorul inchis toata ziulica, nu o fac neaparat special ca sa nu se benocleze Vanda Mica in el, doar ca asta e stilul meu de viata, mai mult internet, mai putin televizor.
Am ramas foarte neplacut surprinsa cand, la un moment dat, o mama m-a admonestat ca Vanda Mica va creste o salbatica marginalizata de orice grup, pentru ca ea nu va cunoaste personajele populare din desenele animate si nu se va putea juca cu ceilalti copii din pricina asta. Nu cred ca avea un an pe vreme aia, mi s-a parut extrem de exagerata doamna respectiva, nu era ca si cum i-as fi interzis unui copil de 7 ani sa se uite la tv.
Alte mame ma intreaba „pai si daca nu va uitati la televizor, ce faceti voi toata ziua?”
Uite ca facem multe, pentru ca, neuitandu-ne la televizor, avem timp sa le facem.
Si, de exemplu, citim. Vanda Mica are teancuri de carti, pe care le rasfoim zilnic. E primul lucru pe care-l face cand se trezeste si ultimul inainte sa se culce. Isi ia cate o carte si ne-o aduce, apoi ea arata cu degetul grasan pe imagini si discutam despre ce vedem. Si cum avem carti de tot soiul, deja stie personajele din desenele animate. Ii recunoaste pe Michi Mauf, pe Mimi, pe Dunal, pe Gusi, pe Puto, le stie pe A(r)iel, pe Apatita (Alba ca zapada, stiu… don’t ask de unde pana unde Apatita), piticii, ii recunoaste si pe printii din povesti, stie de Chiti, de To si Geii, de Unini (Winnie), ii stie pe strumfi, pe Pisesa Soia si tot asa. E important sa ma tin eu la curent cu ce se poarta, ca asa gasim noi carti sa le citim. Nu-i bai si nu-mi fac griji, de parca asta chiar ar fi trebuit sa-mi fie o grija acum.
Cand nu citim, ne jucam cu animalele. Multe. Domestice, salbatice, toate sunt la noi in sufragerie, pe covorul alb-crem. Norocul meu e ca sunt de plastic, deci nu put si nu fac mizerie. Le stie pe toate, stie si animale de existenta carora eu abia acum, la 29 de ani am aflat.
Cand nu citim si nu ne jucam cu animalele, hranim animalutele de plus. Suficient de multe, avem vreo 3 girafe, o vaca, un urs panda, pe ursul Mititica, pe Unini, pe Mia, pe elefantul Titi, pe pipic si tot asa. Va dati seama ca dureaza pana le aliniezi pe toate, le dai sa manance, apoi le dai sa bea apa, apoi, selectiv, unele sunt puse la somn. Azi i-am avut pe Unini, pe Mia si pe girafa Lola Mica la orizontala. „Ete, Unini cucat. Cucat Mia. Cucat Loa. Ama (adica ea) niu-niu cucat”. Mda. Super.
Cand nu citim, nu ne jucam cu animalele si nu hranim animalutele de plus, suntem afara. Singura conditie e sa nu ne sufocam de cald si sa nu ne bata soarele in cap pana sa ne tampeasca. Asa ca, in dimineti racoroase, cu nori, poate si un pic de ploaie, ne permitem sa iesim la plimbare in cartierul nostru cel fara de umbra. Daca-s copii la locul de joaca, ne oprim si noi, dar cum de obicei copiii nu mai ies din casa daca e nor si ploaie, locul de joaca e pustiu, asa ca doar ne plimbam gura casca, ne uitam in curtile oamenilor, la masini, la trecatori, la motociclete si biciclete, trecem si pe langa santier, ne minunam de macaiaua maie, ne isterizam un pic pentru ca nu putem defila pe mijlocul drumului, negociem sa mergem pe trotuar, adunam pietre, ne uitam la flori, la frunze, mai vedem o broscuta pe alee, un caine intr-o curte, avem ce face. Cand e prea cald, cautam destinatii umbrite, parcuri, padure, ba chiar si o cumparatura la Carrefour sau o plimbare prin IKEA sunt binevenite, decat sa stam in casa…
Cand nu citim, nu ne jucam cu animalele, nu hranim animalutele de plus si nu suntem afara, ne jucam pur si simplu. Jos, pe covor, pe parchet, acolo imi petrec eu zilele. Si e bine rau, ca sa zic asa, cred ca nici cand eram mica nu ma jucam atat. Ea decide cu ce ne jucam, ce rol am eu in joaca, de multe ori e suficient sa fiu acolo langa ea si sa ma uit cum muta sticlutele de condimente de pe masuta de cafea pana pe masuta cu imprimanta si inapoi, sau cum asterne un servetel pe masa, pune toate sticlutele rand pe rand si insirate frumos pe el, apoi le muta si tot asa.
Cand nu citim, nu ne jucam cu animalele, nu hranim animalutele de plus, nu suntem afara si nu ne jucam pur si simplu, vorbim. Uite asa, stam si vorbim, ea imi povesteste (incep sa inteleg din ce in ce mai multe din ceea ce-mi zice), ii povestesc si eu, e de acord sau nu, reluam dialogul si vorbim pana ni se usuca gura. Abia astept sa pricep tot ce spune, sa fie un dialog in adevaratul sens al cuvantului. Oricum, ma fascineaza cum pricepe tot, conexiunile pe care le face si cum reuseste sa se exprime perfect, desi numarul de cuvinte pe care-l poseda e inca destul de limitat.
Cand nu citim, nu ne jucam cu animalele, nu hranim animalutele de plus, nu suntem afara, nu ne jucam pur si simplu si nu vorbim (ma rog, asta-i cam imposibil, ca vorbim mereu), facem ordine, spalam rufe, impaturim rufe, gatim. Ma rog, e mult spus ca facem astea, mai degraba eu incerc si ea ma „ajuta”, dar pana la urma e distractiv pentru amandoua. Mai putin impachetatul rufelor, aia nu, ca ma apuca disperarea cand se apuca si ea sa „impacheteze” rufe deja aranjate frumos in teanc, una peste alta. :))
Cam asta e ce facem noi. In tot timpul asta, ascultam muzica, ba ieri chiar am ascultat doua episoade din Clubul lui Michi Mauf, din lipsa de inspiratie si plictiseala de aceleasi si aceleasi melodii de pana acum. Asa ca, tot de ieri, tipa prin casa „oooodudaaaalffff” si rade pe infundate in timp ce-si ridica umerii pana la urechi.
Voi ce faceti cand nu va uitati la televizor?
Bună! Și bine ai venit la mine pe blog! Eu sunt Diana Vijulie, mama Emei și a lui Filip, Consilier pentru Dezvoltare Personală și Parentală, bloggeriță și mă bucur să te cunosc. Sper să găsești la mine pe blog idei bune, gânduri frumoase, o atmosferă caldă și primitoare, un zâmbet… Nu vreau să spun mai multe despre mine aici, dar mă poți descoperi în fiecare postare pe care o vei citi. Sper să te simți cât mai bine aici, la mine acasă.
Oh, chiar trebuie sa citim povestile clasice? Chiar e musai sa se joace cu toate printesele si sa afle ca scopul unei fete in viata e sa gaseasca un print, sa se marite si asa si doar asa va fi fericita pana la adanci batraneti? Ca toate problemele dispar cu un sarut de la el? De-aia mi-a placut Frozen, macar nu EL avea sarutul magic!!! Exista si alt tip de iubire! Eu nu i-am luat niciuna din cartile astea, iar acum doar relatez ce facem noi, in niciun caz nu ma iau de altii. Spuneti-mi ca pot sa mai aman!
Nu ca nu iubesc Disney, abia astept sa fie suficient de mare sa mergem toti la Paris la Disney, sa stam acolo cateva zile de data asta si sa fiu iar copil! Dar parca mai e timp sa citim si altceva, sa ne jucam fara printese neajutorate, cu rochii lungi si par interminabil.
Cred ca daca se poate sau nu, depinde mai mult de copil. Cand eram eu mica nu era isteria asta cu printesele,nu aveam carti din colectia printese disney, de ascultat povesti, eu una ascultam povesti romanesti la pickup, nici vorba de printese acolo. Si totusi, ma imbracam in furourile bunica-mii (care imi veneau pana la pamant), faceam piruete si ma visam printesa. iar la carnaval sufeream enorm cand mama ma deghiza in cowboy si imi interzicea sa fiu printesa (probabil partial din motivele pe care le spui si tu, partial pentru ca toate fetelenerau printese si ii placea ca eu sa fiu diferita).
Asa ca am zis ca eu o s-o las pe fie-mea sa fie si printesa daca o sa vrea.
Acum, aproape de varsta a doua, nu-s deloc siropoasa sau supusa vreunui print care sa ma salveze…
Si totusi, sper si eu in secret sa dezvolte o pasiune pentru alte personaje
O, m-ai inteles gresit. N-am nimic impotriva pletelor, rochiilor, printeleselor. Toate trecem prin faza in care probam rochiile, pantofii cu toc si rujurile mamei. Mi-e fantezia cu zane mi s-a implinit la nunta si tot in prag de 30 eram.
Am ce am cu isteriile si tiparele. N-am de gand sa ii interzic nimic. Ma rog, in limite rezonabile. Daca va vrea sa alerge sau sa se dea pe tobogan in rochie pana in pamant, ca a Cenusaresei si se simte bine, treaba ei. Daca o sa vrea parul lung pana la fund sau scurt..l.din nou.. e parul ei.
Vreau doar sa o las sa isi aleaga ea modelul. Fie ca vine din cartile Disney, de la colega de banca sau de la ea din casa. Nu ca asa trebuie, asa se face, esti fetita si TREBUIE rochii, codite, printese, cratite.
Eu m-am jucat mai mult cu masinute. Sotul mai mult cu papusi.
Pe de alta parte, stiam cum se termina povestile si anticipam finalul: printul/ Harap Alb, e viteaz si istet si rezolva tot. Printelesele trebuie sa fie frumoase cum altele nu-s si blande si cam atat; asta te face candidata la maritis.
Si eu am folosit flex, bormasina, surubelnite, ma descurc si singura si-s capoasa tare. Dar a existat mereu un EL in preajma. De la 17 ani nu am prea stat singura, in afara unei relatii. Si vad asta si la sora mea si la alte fete din jur, deci n-o fi fost doar vina firii mele.
O sa vina si vremea printeselor, o sa vina vremea tuturor, momentan are preferati in etape. Zilele astea preferatul e un melc desenat mic mic pe o pagina mare de carte, ca umplutura, dar ea pana acolo rasfoieste si musai sa-i cant de codobelc. Si inainte au fost prietenii pinguinului, apoi niste ursuleti polari.
Si pana vine etapa cu Barbie, poate mananca si ea o portie intreaga la masa si arata mai putin a fus. Asta sper eu.
O, m-ai inteles gresit. N-am nimic impotriva pletelor, rochiilor, printeleselor. Toate trecem prin faza in care probam rochiile, pantofii cu toc si rujurile mamei. Mie fantezia cu zane mi s-a implinit la nunta si tot in prag de 30 eram.
Am ce am cu isteriile si tiparele. N-am de gand sa ii interzic nimic. Ma rog, in limite rezonabile. Daca va vrea sa alerge sau sa se dea pe tobogan in rochie pana in pamant, ca a Cenusaresei si se simte bine, treaba ei. Daca o sa vrea parul lung pana la fund sau scurt..l.din nou.. e parul ei.
Vreau doar sa o las sa isi aleaga ea modelul. Fie ca vine din cartile Disney, de la colega de banca sau de la ea din casa. Nu ca asa trebuie, asa se face, esti fetita si TREBUIE rochii, codite, printese, cratite.
Eu m-am jucat mai mult cu masinute. Sotul mai mult cu papusi.
Pe de alta parte, stiam cum se termina povestile si anticipam finalul: printul/ Harap Alb, e viteaz si istet si rezolva tot. Printelesele trebuie sa fie frumoase cum altele nu-s si blande si cam atat; asta te face candidata la maritis.
Si eu am folosit flex, bormasina, surubelnite, ma descurc si singura si-s capoasa tare. Dar a existat mereu un EL in preajma. De la 17 ani nu am prea stat singura, in afara unei relatii. Si vad asta si la sora mea si la alte fete din jur, deci n-o fi fost doar vina firii mele.
O sa vina si vremea printeselor, o sa vina vremea tuturor, momentan are preferati in etape. Zilele astea preferatul e un melc desenat mic mic pe o pagina mare de carte, ca umplutura, dar ea pana acolo rasfoieste si musai sa-i cant de codobelc. Si inainte au fost prietenii pinguinului, apoi niste ursuleti polari.
Si pana vine etapa cu Barbie, poate mananca si ea o portie intreaga la masa si arata mai putin a fus. Asta sper eu.
Am inteles exact ce zici si-s de acord cu tine. Imaginea femeii de acum nu prea se mai pupa cu imaginea printeselor din povesti. Ziceam doar ca depinde de copil. Ca si daca nu incurajezi tu (nu tu-Ramona, un tu in general asa) isteria asta, si daca nu se uita la cenusareasa si nu are carti din colectia printese disney, e posibil sa fie oricum fascinata de fenomen.
Si app de ce zici tu, aveam o colectie intreaga de masinute de curse :))
Noi ne jucam foarte mult cu cifrele si literele, am avut inspirata idee sa i cumpar iarna trecuta tabla pe un intreg perete si acolo scriem cu carica tot ce se poate. In joaca, si bineinteles din placere, a invatat aproape tot alfabetul, si cifrele pana la 10…dar din pacate nu si a dat inca drumul la vorbire, mai asteptam. Copiii au nevoie de asa putine chestii ca sa fie fericiti, trebuie doar putin ajutati si in joc
noi nu avem televizor de cativa ani si ne e f bine fara el (nu am vrut neaparat sa renuntam la el, dar stateam la garsoniera si aveam unul mare care ocupa prea mult spatiu. asa ca am zis ca-l dam si ne luam tv-tuner. am tot amanat si nu ne-am mai luat si asa traim bine mersi fara tv). iar apropos de copiii care cresc „ca-n padure”, am avut o fetita la meditatii, crescuta fara tv si fara calculator, dar cu multe carti si povesti. super inteligenta, inventiva si creativa. asa, iar acum, ce facem noi toata ziua? in afara de papa/somn, ne plimbam pe afara unde ne hlizim la oameni si caini si hranim porumbei, iar in casa mami canta si recita poezii de una singura in timp ce copilul „alearga” de-a busuilea, se ridica, merge tinandu-se de mobile, cade, scoate din dulapuri etc. momentan e la varsta (8 luni juma’) la care vrea sa descopere cat mai mult singura si nu are prea multa rabdare sa-i citesc etc. dar vine si vremea aia si eu de-abia astept sa-i prezint carticelele productie proprie. si sa pictam pe pereti…asta e un vis de-al meu 🙂
Cunosc,cunosc….L-am lasat pe strumf cu mama sa mergem la niste prieteni la gratar si cand ii sun pe la 7 ei sateau si „se jucau” la laptop.Avea un an si o saptamana,cam asa…CA i s-a parut ca se plictisea.De-aia l-a plantat in fata laptopului sa se uite cum se joaca ea farmville! Nu mai puteam de nervi.Pai daca ti s-a parut ca se plictisea ,de ce nu te-ai jucat cu el?!!
Noi am trait mai bine de doi ani fara televizor. Intre timp am luat unul pe care-l folosim exclusiv pentru vizionat filme (alese de noi, pe dvd). Fiul meu (care are acum aproape 4 ani juma’) a trait primii ani fara sa fie expus la tv si nu, nu a devenit acum (cand avem) dependent. Nici nu se lipeste de primul ecran ce-i iese in cale (asa cum ne „amenintau” toti la un moment dat) Avem asa de multe de facut si interesante zi de zi: un munte de carti (la propriu), LEGO, povesti inventate de noi, picnick-uri pe podea cu animalutele, parc, plimbari, acum ca-i vara si locuim langa mare – plaja si bai dimineata si dupa amiaza, iarna de-i mai urat mergem pe la prieteni sau vin ei la noi, chiar asa cum zici tu, uneori si o vizita la IKEA sau supermarket ne atrage mai mult decat atarnatul in fata ecranului. Noi ne mai uitam seara, cate o juma’ de ora, la desene, dar si asta nu seara de seara (de obicei cere singur cand are chef).
Si la noi merge tv-ul, in general pe stiri, documentare si Paprika. Nu este interesata de el pt ca de abia are 11 luni. Noi mergem la activitati senzoriale, la intalniri de purtareti, la dans cu bebelusul, la cumparat de materiale ca avem santier in curte. Ne jucam la sertare cu ustensile de bucătărie pe care le intinde in toata bucataria. Analizeaza carti si le rupe foile pt ca ii place mai mult sa le guste decat sa le analizeze. Iesim afara si ne jucam cu pisica de care e fascinata. Mergem in vizite la prietene cu copii sau la rude. Doamne, si eu credeam înainte ca o sa ma plictisesc atata timp cu copilul acasa …
Tv-ul este pt mine deoarece stau mult la orizontala: supt si ‘pazit’ copilul care se trezește daca nu sunt langa ea