Asa m-am enervat azi la IKEA, de nu va pot spune. Vanda Mica e un copil zambitor si sociabil de felul ei. Zambeste oricui se uita la ea, face giumbuslucuri, explica oamenilor prin semne de unde vine ea si unde se duce, le arata ce lucruri are ea in geanta sau in cos, le spune ca eu sunt mami, ca ea are gat, le arata in jur lucrurile care ii plac ei. Cand vrea cineva s-o ia in brate accepta bucuroasa daca suntem noi (astia din familie) in preajma, il trage pe respectiv de obraji si ii analizeaza ochii, sta la pupat daca ii ceri voie, ba cateodata pupa si ea la randul ei (ma rog, baloseste si linge, dar sa zicem ca-i pupat).

Cu toata socabilitatea asta a ei, azi niste oameni au reusit totusi s-o agaseze atat de tare, incat a inceput sa planga. Eu eram la 3 pasi de ea, analizam mobila de bucatarie. Ea pe scaunel de copil, se juca la jucariile alea care sunt peste tot in IKEA. 3 adulti in jurul ei, o arata cu degetul si zambesc. Zambeste si ea. In secunda imediat urmatoare, unul o ia de mana, alalalt o mangaie pe obraz, al treilea o ciupeste de cot. Ei mari, oameni mari, toti in jurul ei. Ea mica, in fund pe scaunel mic, deci si mai mica. S-a speriat ingrozitor, a inceput sa planga instantaneu, inainte sa apuc eu sa intervin in vreun fel, caci totul s-a petrecut intr-o fractiune de secunda. Am zburat-o dintre oamenii aia, care nu pricepeau de ce s-a suparat si s-a lipit de mine ca tricoul de piele intr-un autobuz aglomerat. Ii batea inima ca la iepuri. Mi s-a rupt sufletul, imi venea sa-i iau la bataie pe toti. Am stat acolo imbratisate vreo 10 minute, nu-mi mai dadea drumul. Pana a urma a vrut jos si am plecat.

Cateva minute mai tarziu, ciufuta in continuare din cauza agasantilor, se decide ca nu vrea sa mearga mai departe, dar vrea sa ajunga „acoio”. Nu vrea nici pe picioarele ei, nici in brate, nici in caruciorul de cumparaturi. Dar vrea totusi, „acoio”. Se supara (pesemne pentru ca nu se poate teleporta), da de 3 ori din maini si se asaza in fund pe jos, langa mesele de bucatarie. Ma dau cativa pasi mai intr-o parte si ii spun ca o astept sa mergem cand o fi gata. Nu ne grabea nimeni, puteam sta acolo cat voia ea. In nici 2 minute cat a stat in fund pe jos (nu tipa, nu urla, nu se tavalea, doar statea in fund pe jos) a fost acostata de 7 adulti, care mai de care cu replici „inteligente”. I-am usuit pe toti, desi de obicei nu intervin, dar azi deja asjunsesera sa ma agaseze si pe mine. Toti m-au privit dezaprobator, ba una care era cu copiii dupa ea chiar mi-a batut obrazul ca fie-mea e „un exemplu prost pentru copiii cuminti”, cum probabil erau ai ei, care tocmai se intorsesera, cu siguranta, dintr-o misiune din tarile de lumea a treia, unde spalasera batrani pe dinti si ingrijisera copii bolnavi. Am sfatuit-o sa-si vada de treaba.

Bai, si se comporta cu ea ca si cand ar fi un animal la circ, asta ma scoate si mai rau din sarite. Tot azi, tot in IKEA, isi alesese doua lumanarele parfumate care ii placeau ei cum miroseau. Bun. Era cu ele in maini si le tot mirosea, apoi mi le dadea si mie sa le miros, iar le mirosea, zicea de ele „mos” (ca miros frumos, adica). De nicaieri apare unu’, care tipa catre nevasta-sa, nu stiu cati pasi mai in spate, aratand-o pe fie-mea cu degetul „Hăhăhăhăhă, ia uite, are doua lumanari. Hăhăhăhăhă”. Fie-mea se uita nedumerita la el, nu pricepea ce a facut atat de amuzant ca omul asta s-o arate cu degetul si sa rada ostentativ. L-am intrebat sec „Asa, si?”, dar nici asa nu l-am dezarmat, se hahaia in continuare, „da’ ce, are ea bani sa plateasca?Hăhăhăhăhă”. „N-are ea, am eu. Alte intrebari mai aveti? Nu? Atunci va rog sa va vedeti de treaba”.

De obicei nu-s acra cu ei, nu o iau pe fie-mea si fug dintre ei, mai ales daca o vad ca nu pare deranjata si daca nu depasesc totusi o limita… Inteleg ca nu o fac din rea vointa, ca fie-mea e cel mai frumos si istet pui de cioara si mi se pare normal sa fii fascinat in prezenta ei. Si eu sunt. Dar, mai oameni, controlati-va… Poti fi prietenos cu un copil si daca nu-l tratezi ca pe un animal la circ. Macar acolo platesti la fiecare reprezentatie.