Shaorma
Talus Valgus

2014-06-25 12.08.02Planuiesc demult sa iau Vanda Mica de o aripa, s-o protapesc in masina si sa plecam de dimineata pana seara la munte. Sau la mare. Oriunde, dar sa nu mai fim in Bucuresti. Dar mereu imi gasesc scuze. Ba ca au zis astia ca ploua, ba ca-i vant, ba ca e recalcitranta domnisoara, ba ca ce ma fac daca plange pe drum si multe alte ba-ca-uri. Dar azi, mi-am luat avant. Desi cand ne-am trezit de dimineata iar imi gasisem scuza (zicea pe accuweather ca la sinaia o sa ploua), pe la 8 jumate mi-am facut curaj si am decis sa mergem. Oricum nu aveam ce face in Bucuresti, oricum Domnul Vanda e plecat toata saptamana cu baietii la pescuit si mi-a facut o pofta enorma de plecat si eu in lume, asa ca oricum ar fi fost, trebuia sa ne facem si noi calatoare.

Am insfacat rucsacul, am aruncat in el niste scutece, niste haine de schimb, niste fructe, niste apa, ne-am imbracat amandoua si am plecat. Pe autostrada pana la Ploiesti domnisoara a stat linistita in scaun si s-a uitat pe geam, apoi a adormit si s-a mai trezit in Sinaia.

Na bun. Deci am ajuns in Sinaia. Now what? Hai sa mergem la telegondole, sa urcam la cota 1400 si vedem noi ce facem acolo. Am parcat, ne-am luat bilet dus-intors la telegondola, ne-am urcat in ea si in cateva minute am ajuns la destinatie. Dar asta nu inainte ca Vanda Mica sa-mi arate pe geamul telegondolei fiecare copac in parte, fiecare fir de iarba, fiecare piatra. Entuziasmul ii era la cote maxime (mai mult de 1400 :))), nu auzeam decat „Ate, ate, ate, ate” („uite, uite, uite, uite”), de nici nu mai apucam sa-i spun ce-mi arata.

Si am ajuns si sus. Ceata, racoare… dar placut. Now what din nou? Ce-ar fi sa coboram pe jos? Hai ca ar fi super. Si uite asa, am incarcat-o pe Vanda Mica in Luna noastra draga si am purces in coborare. Nu stiu cati kilometri sunt, noi am parcurs drumul in 3 ore. Nu dupa indicatorul de traseu din padure, ci in functie de teren. Pe unde mi se parea prea abrupt, ma temeam sa cobor cu Vanda Mica in fata (abia vedeam unde puneam picioarele), asa ca mergeam pe drumul de masini. Pe unde parea ok si prin padure, o luam pe acolo, conform marcajelor de pe copaci. La asta adaugam si faptul ca m-au ros ingrozitor adidasii (daca as fi stiut ca facem treaba asta, ma incaltam cu ceva mai serios), dar am gasit solutia si la asta… Initial am mers in sosete (da, pe strada, horror, oroare, groaza :))), apoi i-am transformat in papuci, calcand pe calcai si asa a fost super, de acolo n-am mai avut probleme.

In astea 3 ore am admirat fiecare frunza din fiecare copac, fiecare floare de pe jos, am descoperit veverite, pasari si melci, pietre si bete, sunet de padure, miros de frunze ude. In astea 3 ore Vanda Mica si-a pus capul pe pieptul meu de un catraliard de ori, tot de un catraliard de ori m-a mangaiat pe par si pe obraz, mi-a tras capul mai aproape de ea ca sa ma pupe. In astea 3 ore a legat cuvinte in propozitii destul de lungi pentru prima data („Maami, ate meicu maie” – „Mami, uite melcul mare”). In astea 3 ore am tipat, am cantat, am alergat, am ras, ne-am hlizit. Am mancat kaju si am baut lapte batut. Am consumat toata apa pe care o aveam la noi. Au fost 3 ore absolut minunate, in care ne-am conectat si reconectat si rasconectat, in care eram din nou o singura fiinta. Multumim poarta-ma pentru Luna noastra, nu stiu ce m-as fi facut fara ea.

Apoi am ajuns inapoi in parcare si am intrebat-o daca ii e foame. „Daaaa” a venit rapid raspunsul, acompaniat de o pereche de urechi luuuuungi de foame. I-am propus sa mergem sa mancam o ciorbita, dar cumva am pronuntat gresit, asa ca din asta ea a inteles ca mergem sa mancam pizza. Si, evident, foarte entuziasmata, a inceput sa repete obsesiv „pita-pita-pita-pita-pita”. Incercarea mea de a-i povesti cum ca eu am zis ciorbita si nu avem cum manca pizza s-a soldat cu lacrimi de crocodil, jale mare, „niu-niu-niu-pitaaaaaa-pitaaaaa”. Asa ca am zis ca nu ma apuc sa compromit asa o zi frumoasa pentru atata lucru, om gasi noi in toata Sinaia o „pita” care sa fie cat de cat child friendly si am cedat.

Si am gasit-o. „Pita” cu branza, ciuperci si multe masline. Am comandat-o, impreuna cu cate o limonada si o portie de rosii cu branza si ne-am pus pe asteptat. Fiecare dintre noi in scaunul ei, povestind vrute si nevrute. Eram ca doua prietene vechi, asa o senzatie placuta mi-a lasat masa de astazi de pranz, ca nu va puteti inchipui. Ea mai mult pe limba ei, eu mai mult pe limba mea, mai povesteam, mai luam cate o gura de limonada. Ma uitam la ea si nu-mi venea sa cred cand a crescut atat si cat de bine te poti intelege totusi si cu un copil de un an si jumatate. Am impartit frateste si salata si „pita”, am mai comandat o prajitura cu fructe, pe care am impartit-o preferential (adica ea a primit fructele, eu am mancat jumatate de prajitura), ne-am terminat bauturile, am platit si am plecat.

Pe drumul de intoarcere catre Bucuresti, s-a hlizit incontinuu pana sa adoarma. Imi era atat de drag de ea, ca as fi tras masina pe dreapta in secunda imediat urmatoare, si m-as fi asezat acolo langa ea, in scaunul ei de masina si as fi tinut-o muuuuult in brate. Ii zambeam in oglinda, imi zambea si ea mie, apoi incepea din nou hlizeala si chicoteala. Dupa ce a scapat de adidasi si sosete, a adormit si a dormit tot drumul pana acasa.

Asa entuziasmata sunt de ziua asta… Nu va puteti inchipui. E una din zilele alea care-ti raman in minte, in suflet, ca un bookmark la albumul de amintiri. E una din zilele alea despre care o sa-mi amintesc atunci cand voi fi batrana si in baston, despre cum am fugit noi doua la munte ca doua prietene vechi de cand lumea. Ea probabil ca nu si-o va aminti explicit (memoria autobiografica se formeaza de obicei incepand cu 2 ani), dar o sa-i povestesc eu. Promit 🙂

Si in timp ce coboram printre copaci si cautam melci, mi-a venit in minte un gand. Si anume, urmatorul:

mantra

Iar eu astazi am fost un parinte bun. Chiar si daca doar pentru amintirile mele…

Shaorma
Talus Valgus