Hai ca daca tot sunt pe val cu subiecte din astea care ma fac sa par extrem de antipatica (gen de ce nu o invat eu pe fie-mea sa imparta jucariile, de ce nu e ok ceaiul la bebelusi, scrisori scrise catre diverse mame si tot asa) si m-am obisnuit deja cu o lista lunga de injuraturi si amenintari de la tot felul de oameni plini de vitejie ascunsa in spatele unui IP, mai am si pentru azi un subiect minunat. Si anume, despre pedepse si recompense. 

Nu o sa dezbat in articol -sa-i spunem – partea stiintifica a teoriei, ci mai degraba ce mi se pare mie de bun simt si ce fac si ce ma abtin sa fac. Daca vreti o parere mai relevanta despre subiectul asta, o carte foarte buna este „Parenting Neconditionat” al lui Alfie Kohn. O puteti comanda online (daca nu gasiti unde, sa-mi spuneti si va las linkul), e subtirica, se citeste usor si daca porniti la drum cu inima deschisa, s-ar putea sa va zdruncine putin din temelii teoriile anterioare.

Dar sa revenim si sa va povestesc de ce nu o pedepsesc eu pe Vanda Mica si de ce nu-i ofer nici recompense.

Astazi despre pedepse

De principiu, toti am crescut stiind ce-i aia o pedeapsa. Poate unii dintre parintii nostri ne pedepseau cand faceam lucruri grave, altii cand faceam boacane mai micute, dar nu cred ca exista prea multi adulti de varsta noastra care sa fi scapat nepedepsiti la viata lor. Pedepse cand eram mici (gen stat la colt sau pedepse mai personalizate, cum gasise mama una care chiar sa ma afecteze: imi interzicea sa vorbesc; nu-mi punea plasture la gura, nu ma facea sa tac cu forta, dar imediat ce auzeam ca nu mai am voie sa vorbesc, era cea mai mare drama pentru mine :)) ), pedepse apoi cand am mai crescut (interdictii la iesitul in oras, luat cablul de la calculator, interzis televizorul, etc.), pedepsele erau la ordinea zilei, saptamanii sau lunii, in functie de cat de „cuminti” eram.

Eu nu am fost pedepsita in exces, pentru ca n-am facut boacane prea mari, dar ideea asta de pedeapsa nu mi-a suras niciodata. Chiar si cand eram inca o adolescenta rebela (mai mult sau mai putin), imi promisesem ca eu voi avea un copil pe care sa nu-l pedepsesc. Ma bucur sa-mi amintesc ca multe din teoriile despre cresterea copilului pe care le am acum, le aveam si atunci, si se leaga, in principiu, de faptul ca nu am crezut niciodata ca un parinte este o entitate superioara copilului. Si daca eu nu-i sunt superioara copilului, nu am niciun drept sa-l pedepsesc, la fel cum nu-mi pedepsesc nici vecinul, nici sotul, nici pe farmacista, nici pe baiatul de la pizzerie.

Cum vad eu pedeapsa? Simplu. Copilul face ceva rau/interzis stiind sau nestiind ca nu are voie sa faca acel lucru. Motivul pentru care lucrul respectiv e interzis e adesea pentru ca si-ar putea face rau (aici limitele sunt extrem de diferite de la mama la mama, unele mame considera ca alergatul in parc si transpiratul il face pe prunc sa raceasca, deci ii face rau, altele cred ca daca plodul se joaca cu un cutit s-ar putea sa se raneasca, asta depinde de experientele si perceptia fiecareia dintre noi), pentru ca atinge o limita a mamei (mama nu suporta pur si simplu gestul copilului, aici totul e subiectiv; va povesteam ca la noi limita asta e aruncatul cu mancare pe jos, la alte mame probabil limita e alta) sau pentru ca pur si simplu „nu se face” (aici eu nu prea ma incadrez, dar cu siguranta ca motive pentru alte mame sunt suficiente).

Ce invata copilul pedepsit? El face actiunea X, din care este adesea intrerupt pentru ca „nu e voie”, eventual i se explica de ce NU e e voie, in cel mai bun caz i se ofera si alternativa lui ce E voie, apoi copilul e pedepsit. Deci, copilul nu afla pe proprie piele care este consecinta actiunii pe care o face, dar afla ca daca mama stie ca el a facut actiunea X, va fi pedepsit. Si de aici rezulta, din punctul meu de vedere, doua chestiuni. Prima, ca el si daca nu va mai repeta actiunea, nu o va face constient de consecinte, ci pentru ca ii este interzis, deci nu a invatat nimic concret din experienta asta, motivatia de a nu mai face lucruri gresite/interzise nu vine din el, ci din exterior. Si a doua ca poate ii va trece prin cap ca daca mama nu afla ca el a facut actiunea X, probabil ca nu va mai fi pedepsit. Asa ca se va ascunde.

Exemplu concret? Pe mine ma irita cand fie-mea da cu mancare pe jos. Nu pot explica de ce ma irita atat de tare, nu am reusit sa sap suficient de adanc incat sa gasesc motivul real. Cum nu am reusit sa lucrez la mine, sa trec peste nebunia asta a mea, m-am apucat sa lucrez la ea, adica daca tot nu reusesc sa nu ma mai deranjeze cand o face, poate reusesc s-o conving sa n-o mai faca (nu avem inca rezultate 100% concludente, dar cand o sa renunte la obicei, va anunt cum am reusit… hopefully :))
Atunci cand ea arunca mancare pe jos, reactia mea adecvata ar trebui sa fie „Te rog sa nu mai arunci mancare pe jos, pentru ca nu imi place si ma supara sa vad ca faci asa”, iar consecinta directa a actiunii este „Nu te pot da jos din scaun acum ca ai terminat de mancat, pentru ca trebuie intai sa strang de pe jos toata mancarea pe care ai aruncat-o tu. Va trebui sa mai astepti” sau „Nu putem merge acum sa ne jucam, pentru ca trebuie sa ma ajuti sa strangem toata mancarea de pe jos si nu putem pleca de aici pana nu terminam” (asta mai recent am descoperit-o).
Repetate la infinit, copilul va incepe sa priceapa (deja incep sa vad rezultate). Pricepe ca actiunea ei o supara pe mama, iar copiii in esenta lor, daca sunt suficient conectati la parinti sau adultii care ii au in grija, nu-si doresc sa-i supere, ci sa-i bucure. Apoi mai pricepe si ca dupa ce se incheie masa joaca mai are de asteptat, pentru ca trebuie sa facem curat, iar ea dupa masa si-ar dori mereu sa mearga direct sa se joace.

In schimb, daca as fi pedepsit-o dupa fiecare masa, as fi privat-o de experientele astea logice. Probabil ca n-ar mai fi aruncat mancarea (desi nu stiu ce pedepse poti scorni pentru un copil atat de mic, dar sunt convinsa ca exista), dar totul s-ar fi petrecut mecanic, papagaliceste, nu ar fi priceput nimic din toata treaba asta, doar ca daca ea face ceva ce mie nu-mi place, eu ma pot razbuna si ii pot face la randul meu ceva ce ei nu ii place. Si am fi inceput un mic razboi, care evident ca ar fi crescut in amploare, pana cand am fi trecut amandoua intr-o stare de conflict, de nu ne-am mai fi inteles de nicio culoare.

La chestiuni de siguranta, efectele sunt si mai concrete. Daca pedepsesti un copil ca s-a jucat la sertare, din teama de a nu-si prinde degetele, el va pricepe doar ca nu are voie acolo pentru ca nu esti tu de acord. Dar posibil ca daca tu nu vei fi de fata, el sa se duca fix la sertare si sa-si prinda degetele in cine stie ce circumstante grave.
Daca pe langa explicatiile oferite il vei lasa totusi sa si experimenteze cat e de dureros sa-ti prinzi degetele in sertar (evident, sub observatia parintelui, care are rolul de a diminua impactul, nu lasam copiii acum sa-si traga sertare pline cu kg de chestii peste degete), apoi ii vei sublinia care e consecinta actiunii sale, data viitoare, sau peste doua dati sau trei, va fi atent sau nu se va mai apropia de ele.
Concret, fie-mea a invatat sa manuiasca sertarele in IKEA, la raionul de comode. Acasa toate sertarele noastre erau hiper grele, deci daca isi prindea degetele in ele, aia era. Asa ca am dus-o acolo si am lasat-o sa se joace cu o gramada de sertare goale. S-a lovit de vreo doua ori, apoi niciodata nu a mai patit-o. Avea 11 luni pe vremea aia.

Repet, daca vreti o parere mai elaborata, citate din studii, analiza psihologica pe termen lung, cititi cartea. O sa vedeti acolo despre cat e de importanta motivatia intrinseca, despre cum ne schimba pe termen lung abordarea asta cu pedepse si recompense si de ce copiii nostri ar fi oameni mai buni da
ca noi am incerca alte variante.

Daca nu v-a oripilat suficient asta cu pedepsele, stati s-o vedeti pe-aia cu recompensele si de ce nu aude fie-mea „bravo” de un catraliard de ori pe zi.