Cu Vanda Mica la cumparaturi
Sweet 16 - adica viata la 16... luni

IMG_4150Eu cand m-am apucat de crescut copii nu stiam ce-i ala AP. Nici nu stiam ca exista, atata doar ca mi s-a parut de bun simt sa tratezi un copil asa cum ti-ar placea si tie sa fii tratat. Abia cand avea Vanda Mica vreo cateva saptamani am aflat mai in detaliu ce inseamna, ce presupune, cu ce se mananca, si asta cautand confirmari ca fac bine ceea ce fac (deh, vocea poporului care-ti spune sa mai lasi nou nascutul sa si planga, pentru ca altfel ti se urca in cap, sa nu dormi cu el, ca asa se invata si multe alte “ca-uri”, amestecata cu un cocktail hormonal spumos sunt reteta clara pentru dezechilibrul mamei si cumva departarea ei de copil).
Asa am descoperit carti intregi scrise pe tema asta, autori care mi-au placut, carti pe care le-am citit pe nerasuflate, in timp ce Vanda Mica imi dormea in wrap sau in sling. Daca imi amintiti, poate o sa fac un post si despre carti, ce am citit, ce mi-a placut, de ce da, de ce nu…

Nevoi vs. dorinte

Deci ziceam ca AP inseamna in esenta sa-ti cresti copilul tratandu-l cu respect, cu empatie si cu bunavointa. Nu inseamna sa-l sufoci, nici sa-i oferi absolut tot ce-si doreste, ci sa fii acolo pentru el si sa-i raspunzi la nevoi. Pentru ca e o mare mare diferenta intre o nevoie si o dorinta. Si aici multi parinti se pierd, nu conteaza ca sunt AP sau non-AP, nu pricep diferenta dintre dorinta si nevoie si in loc sa-i ofere copilului echilibru si sprijin, ii ofera mai degraba prea multa putere, care il buimaceste pe copil si il dezarmeaza complet.

Sa ma explic. Copilul, asemeni tuturor oamenilor (caci da, si el este om) are nevoi. Nevoile lui nu sunt cu mult diferite de cele ale adultilor, atata doar ca sunt mult mai puternice. Tot ce tine de un copil e foarte puternic, nevoi, emotii, dorinte… Si noi avem nevoie de afectiune, de siguranta, de dragoste, avem nevoie sa ne hranim atunci cand ne e foame si sa dormim atunci cand ne e somn. Doar ca ne putem “amana”. Asta la un copil nu functioneaza, sau daca functioneaza duce la urmatorul pas: la emotii puternice. Deci nevoile amanate duc la emotii puternice, pe care copilul, in puritatea lui, nu stie (si nici n-ar fi bine sa stie) sa si le inhibe. Deci daca un copil are in secunda x nevoie sa fie tinut in brate (caci apropierea fizica e o nevoie la ei si nu o dorinta), sau sa doarma, sau ii va fi foame, sau etc.,  daca nevoia nu este implinita, in secunda x+1 copilul va atrage atentia catre el. Fie prin plans, fie va tranti, sparge, va face o criza de personalitate sau cine stie ce alte metode va gasi el pentru a atrage atentia si a-si rezolva nevoia. Odata implinita nevoia in sine, comportamentul “negativ” va disparea, copilul isi va vedea de treaba lui, toata lumea va fi multumita.

Dorintele sunt insa ceva diferit de nevoi. Copilul isi va dori sa faca echilibristica pe geamul deschis, sa alerge prin casa cu cutitul in mana sau va dori neaparat sa primeasca o masinuta sau o papusa,sa stea 3 ore sa se uite la desene animate sau sa manance 134 de oua kinder pe zi. Spre deosebire de nevoi, dorintele nu-s musai sa se implineasca atunci. Si aici intervin limitele negociate de parinte. Observati ca nu spun “impuse”, pentru ca asta nu mai e respect fata de copil. Ci negociate. “Nu, nu se poate sa faci echilibristica pe geamul deschis, cand noi stam la etajul 10, dar uite, poti face echilibristica pe canapea. Ce parere ai?”. “Si nu, nu se poate sa te uiti toata ziua la desene animate, dar te poti uita 10 minute, apoi hai sa spalam vase impreuna.” Similar, “nu poti manca 134 de oua kinder pe zi, poti manca azi unul, apoi uite niste curmale duuulci si bune. Vrei?”

Plansul

Cateodata copilul e de acord cu propunerea parintelui si se va da jos de pe pervaz pentru a se cocota pe canapea, dar de alte dati lucrurile nu se vor intampla asa. Fie pentru ca obiceiul a fost deja creat (e obisnuit sa se uite 3 ore la desene animate sau e obisnuit sa manance 134 de oua pe zi), fie pentru ca pur si simplu isi doreste prea mult lucrul respectiv, fie pentru ca la baza dorintei sta o nevoie neimplinita. Copilul are nevoie sa fie luat in brate, “bagat in seama”, sau ii e foame, sete sau somn, asa ca va refuza sa coopereze pentru a atrage atentia parintelui. Nu e santaj, copilul nu e un mic terorist, e un comportament perfect normal si natural, ba chiar e un comportament pe care ni-l dorim sa-l aiba. Da, ni-l dorim, pentru ca un bebelus sau un copil e esential sa fie in centrul atentiei si asta vine din evolutia noastra ca specie, nu din faptul ca ii dam copilului mai multa importanta decat are nevoie (haha). Un bebelus sau un copil care nu-i in centrul atentiei, poate fi in pericol. Va fi o tinta sigura pentru animale salbatice, se va putea prabusi intr-o prapastie, poate se va pierde de grup, sau (situatii mai realiste pentru mediul si era in care traim) poate ca va manca medicamente din sertarul de medicamente sau va bea din solutia de curatat wc-ul, va cadea de la balcon.

Atunci cand copilul nu va fi de acord cu propunerea parintelui, lucrurile se vor precipita. Copilul va plange, va fi furios, se va tavali pe jos. Unii cred ca AP inseamna ca in momentul asta rolul parintelui este sa-i ofere copilului ceea ce cere, pentru ca el sa nu mai planga. Altii cred ca un copil crescut in spirit AP nu va ajunge niciodata in punctul asta, pentru ca rolul unui parinte AP este sa-i creeze unui copil un mediu atat de confortabil incat el sa nu planga niciodata. Eu nu cred asta.

Pentru mine AP nu inseamna sa am un copil care nu plange niciodata. E imposibil, trairile lor sunt mult prea furtunoase ca sa poti evita plansul.
Pentru mine AP inseamna sa-i raspund copilului meu la nevoile pe care le are, sa-i indeplinesc dorintele in limitele posibilitatilor mele, ale familiei si ale societatii si sa-l ajut sa depaseasca frustrarile care apar cand unele dorinte nu-i pot fi implinite. Si sa negociez cu el, nu sa ma impun.
Iar de va fi sa planga, rolul meu nu-i acela de a o impiedica sa faca asta, ci de a o intelege, de a-i lua in serios supararile si de a-i fi umarul pe care sa-si verse amarul.

Bineinteles ca o s-o supere ca nu poate alerga fix in mijlocul strazii, cum ar vrea ea. Nu pricepe inca despre pericole si nu imi intelege limita impusa. Vrea sa alerge peste tot, iar eu ma interpun si nu o las. Asa ca plange, isi plange supararea de a nu putea alerga in strada, supararea de a fi fara putere asupra sinelui, supararea ca lumea nu e creata de ea, dupa dorintele ei si ca nu se muleaza pe ea, ci ea trebuie sa se muleze pe lume. Ceea ce e perfect normal si de dorit. Un copil care nu accepta totul asa cum i se prezinta, care protesteaza, e un copil puternic, e ceea ce ne dorim de la el pe termen lung. Dupa ce isi va fi plans tristetea sau furia la mine in brate, totul va fi diferit pentru ea. Va stii ca e inteleasa si aprobata si ca ca e bine sa-ti exprimi sentimentele. Un copil care nu este lasat sa se exprime (i se diatrage atentia de la plans sau primeste orice, doar ca sa taca) invata contrariul, ca sentimentele sunt infricosatoare si ca e bine sa evitam sa ne eliberam de ele.

Echilibru sau putere?

Ziceam mai sus ceva despre faptul ca prea multa putere oferita copilului il buimaceste si il dezarmeaza. Un copil se asteapta de la parintele sau ca el sa-i ghideze cumva calea. Winnicott povesteste foarte frumos despre rolul mamei in bebelusie si copilaria mica. Si anume ca un nou nascut crede ca lumea este creata de el, ca tot ceea ce se intampla e imaginat de el. Pentru el, sanul mamei este rodul imaginatiei lui, in momentul in care si-l inchipuie, el trebuie sa apara, iar rostul mamei e sa sustina perceptia asta (de unde alaptatul la cerere nu e important doar din nevoia de foame si apropiere, ci si din nevoia de a percepe lumea asa cum suntem facuti s-o percepem la varsta aia). Apoi, pe masura ce noul nascut va creste, rolul mamei se schimba. Ea va trebui sa-l ajute pe acesta sa inteleaga ca lumea a existat dinaintea lui, ca lumea exista cu sau fara “inchipuirile” sale…

Ce inseamna asta pentru noi, mame (sau parinti in general)? Ca in momentul in care ii indeplinim copilului toate dorintele, intervenim in evolutia sa ca individ. Il handicapam cumva, nu il sustinem sa devina ceea ce ar putea si ar trebui sa devina si da, il rasfatam. Ii inchidem gura, tratam efectul si nu cauza (copilul plange si se tavaleste pe jos nu pentru ca vrea musai o papusa, ci pentru ca e obosit si suprastimulat, dar e mai simplu sa-i oferim papusa ca sa taca pe moment, in loc sa-i validam supararile si apoi sa tratam cauza). Ii oferim mai multa putere decat poate el gestiona, dat fiind ca asteptarea lui este ca noi sa-l ghidam pe el si nu invers.

Limitele

Asta nu inseamna sa-i refuzi copilului toate dorintele, nici pe departe. Da, e ok copilul sa-si doreasca x masinuta, iar parintele sa i-o ofere. Asta nu-l va rasfata, nu-i va da puterea asta prea multa de care zic, atata timp cat masinuta in cauza e chiar o dorinta si nu refularea unei nevoi.

Si asta inseamna ca parintele AP are si el dreptul (sau obligatia) ca si orice alt parinte non-AP de a stabili limite in functie de cum percepe el lumea si pericolele si ce il face pe el nesigur si ii tulbura echilibrul interior. Pentru mine asta inseamna ca Vanda Mica nu are voie sa alerge in strada sau spre/pe scari, ca nu are voie sa plece de langa mine fara sa ma anunte, ca nu are voie sa se joace cu anumite cutite sau cu o foarfeca anume, despre care stiu eu ca taie foarte bine, etc. (astea sunt limitele mele de siguranta), sau ca nu are voie sa linga peria de wc, sa scrie cu carioci pe pereti, sa arunce mancarea pe jos, sa alerge printre mese la restaurant si in general sa-i deranjeze pe cei din jur, sa ia jucaria unui copil fara sa ceara voie sau sa nu o inapoieze cand ii e ceruta, sa fie violenta fata de oricine si probabil ca mai sunt si altele (astea sunt limite pentru confortul meu psihic sau chestiuni de bun simt).

Dar limitele le stabilim macar aparent impreuna, nu le impun eu, ii explic de fiecare data de ce nu se poate ceva si incerc sa-i ofer alternative. Cu timpul ma astept ca alternativele sa vina din partea ei si atunci ma voi declara multumita de mine, pentru ca mi-am sustinut copilul sa devina un bun negociator intru bunastarea sa.

Concluzie

Nu va temeti de limite sau de plansul copilului. Atata timp cat lucrurile decurg cu intelegere, calmitate, empatie si respect fata de copil si de noi insine, toate-s bune si frumoase, copiii se dezvolta armonios si noi crestem odata cu ei.

Daca nu uit, o sa scriu si parerea mea despre diferenta dintre parintii hiperprotectori si AP si de ce una nu e acelasi lucru cu cealalta.

Cu Vanda Mica la cumparaturi
Sweet 16 - adica viata la 16... luni