Postul asta va fi un alt post pentru care rudele decedate si mai mult sau mai putin accidentate ale mamei mele vor avea de suferit. Plus ca va va si confirma ca sunt o pitipoanca rupta de realitate, care traieste in lumea ei si o creste si pe fie-sa in acelasi puf roz, handicapand-o pe viata.

OK, acum ca am stabilit asta, putem trece direct la subiect.

Cand am scris controversatul articol despre „impartit”, nu m-am gandit nicio secunda ca punctul central de discutie va fi faptul ca locul de joaca preferat al fie-mii e in natura si nu la leaganele de plastic. Cand am adaugat paragraful despre bone m-am temut ca discutia sa n-o ia pe campii in directia asta, dar in veci nu m-am gandit ca oamenilor li se pare atat de deplasat un copil care se joaca in natura, in padure, pe o pajiste, etc incat sa fiu acuzata ca traim „ca animalele”, injurata si amenintata pentru asta (da, ati citit bine).
Cei putin mai civilizati si in stare sa lege 2 fraze mi-au reprosat insa ca incerc s-o rup pe Vanda Mica de viata reala, ca nu o las sa cunoasca vicisititudinile vietii, ca o handicapez social definitiv si iremediabil, la avansata varsta de 16 luni pe care o poseda. Si hai sa va spun ce gandesc eu.

Viata reala e aia pe care ti-o construiesti singur. Pentru ca viata reala e si in Ferentari, dar si pe malul din stanga al lacului Mogosoaia. Viata reala au si copiii abandonati, care traiesc pe strazi sau in diverse centre, dar si copiii care au avut o sansa in plus in viata, care traiesc in familii unite si iubitoare. Viata reala e si in autobuzul 301, si in metrou, si in taxi, si in tren, si in masina personala. Viata reala e si la gradinitele de stat, si la cele particulare, si la Montessori, si la Waldorf. Viata reala e si in scoli, si in licee, dar o viata reala au si copiii homeschooled si cei un-schooled. Viata reala e peste tot. Acum depinde ce viata reala alegi tu pentru tine si pentru familia ta.

Imi amintesc printre picaturi o discutie pe care o aveam cu Domnul Vanda pe vremea cand eram inca insarcinata cu Vanda Mica si discutam deja de gradinite si scoli. Si Domnul Vanda zicea pe vremea respectiva ca pentru el e important ca Vanda Mica sa ajunga intr-o scoala mai buna, nu neaparat pentru ce invata in acea scoala, cat pentru mediul in care va creste si se va dezvolta. Opta la momentul respectiv pentru o scoala anume particulara. Eu, pe de alta parte, eram foarte hotarata ca decizia lui e gresita, pentru ca un copil trebuie sa creasca intr-un mediu „normal”, ziceam eu, sa cunoasca toate soiurile de copii, familii, situatii. Si greseam.

Greseam pentru ca ma raportam la o alta normalitate. Inainte sa devii parinte ai niste idei destul de crete in cap, abia apoi, cand iti tii copilul in brate iti dai seama, par example,  ca nu vei putea chema sambata seara o bona straina in casa sa-ti stea cu copilul cat te duci tu la film. Asa ca dupa ce a aparut Vanda Mica mi-am dat seama ca nu aia e normalitatea pe care o vreau pentru ea si nu aia e viata pentru care vreau sa o pregatesc. Si ca (fiti pe pozitii ca o sa scriu ceva ce rar veti intalni) sotul meu, Domnul Vanda, AVEA DREPTATE.

Deci da, vreau sa o rup de lumea asta care si pe noi ne scarbeste, de tigania care ne inconjoara, de lipsa bunului simt, de adulti violenti si vulgari, de lipsa de omenie si bunatate, de oameni reci si inraiti, invidiosi si urati pe interior si sa creasca intr-o lume diferita, unde oamenii au timp de o vorba buna, de un zambet, de un „poftim” si un „multumesc”, oameni care nu dau flegme pe jos, nici nu injura ca la usa cortului, unde barbatii te ajuta sa-ti duci pungile la masina, iti ofera prioritate la casa pentru ca esti insarcinata sau cu un copil mic dupa tine, etc. Oamenii curajosi ca Little Miss Sunshine pleaca pana la urma din tara, cautand acelasi tip de viata. Oamenii mai putin curajosi, ca mine, prefera sa ramana, dar sa trieze interactiunea cu semenii nostri.

Ceea ce inseamna ca nu, nu-i voi refuza Vandei Mici niciodata nicio interactiune cu nimeni, dar voi incerca sa o mentin intotdeauna in cercuri de oameni asemeni noua sau catre care tindem (nu din punct de vedere financiar, nu despre asta e vorba). Si nu e nimic anormal in dorinta mea, toti parintii interesati de soarta copiilor lor o fac. Toti parintii sunt interesati de anturajul copiilor lor si il controleaza mai mult sau mai putin. Nu cred ca exista parinti care sa se uite cu blandete la prietenia dintre copilul lor si un copil care injura si e violent… unii interzic astfel de prietenii, altii incearca sa-l ajute pe copilul violent sa se exprime diferit, implicit sa-l schimbe. Sa dea cu piatra cel care si-ar duce copilul la joaca intr-o casa de corectie, cel care nu are nimic de comentat ca cel mai bun prieten al copilului sau fura si injura, loveste si scuipa. Deci haideti sa nu fim ipocriti.

Un alt argument pe care l-am folosit si eu in discutia cu Domnul Vanda si pe care il aud si de la altii cand spun ca sper sa ne permitem sa nu o trimitem pe Vanda Mica la o scoala de stat, ci la una particulara (din mai multe motive, nu doar cel al anturajului, o sa scriu si despre asta) este ca la scolile particulare gasesti copii de bani gata, copii de parinti parveniti, cea mai rea tagma din lume. Si imi pare rau sa va contrazic, dar nu e asa. Observ cu o mare mare bucurie ca exista din ce in ce mai putini parveniti. Ca cei care erau inainte asa s-au mai cizelat si ca multi copii din astfel de parinti sunt total diferiti de ceea ce am crede noi ca vor deveni. Si mi se pare normal ca s-a intamplat asa, mediul te schimba… in situatia asta, in bine. Chestiunea asta cu copiii de bani gata din scolile private incepe sa devina un soi de „strugurii acri ai vulpei”, nu prea mai are fundament real.
Sa va spun si din experienta mea, de elev. Ca nici eu nu am fost la o scoala de cartier, imprejurarile au facut ca am urmat o scoala / un liceu cu predare in limba materna germana din centrul orasului. Era de stat (evident), iar admiterea se facea pe baza de testare, asa ca in scoala aveam toate tipurile de colegi. De la cei mai saraci dintre cei mai saraci, pana la copii de mari afaceristi cu bani. Iar eu chiar am fost colega de clasa cu una din fetele lui Becali. Care, culmea, nu era nici vreo pitipoanca, nici vreo proasta, ci o fata extrem de inteligenta, care isi vedea de scoala si de treaba ei, de multe ori era mai interesata de invatat decat mine, trebuie sa recunosc asta.
Deci nu, nu e obligatoriu ca daca parintii tai inoata in bani tu sa fii o pramatie si o puslama si in niciun caz nu sunt toti copiii asa.

Apoi, mi se mai reproseaza ca nu vreau sa o pregatesc pentru o viata de injustitii, asa cum e cea din jurul nostru. Iar eu nu prea cred in asta. Adica da, ni se intampla injustitii multe, dar nu cred ca e situatia atat de dramatica pe cat o prezentam noi si nu cred in sistemul de pile si relatii care ni se tot vara sub nas. Am mai scris despre asta, dar eu sunt omul ala care nu a dat spaga sau mita niciodata in viata lui. Am intrat in scoala si facultate pe examen, mi-am luat permisul pe bune, nu dau spaga medicilor si nici politistilor, nu am dat spaga in scoli, nu am luat examene pe bani, nu m-am fofilat de la amezi cu 50 de lei pusi intre acte. Mi-am dat demisia de la job cand incepuse criza locurilor de munca si m-am angajat in alta parte. Apoi mi-am dat demisia si de acolo si am cautat altceva. Tot pe perioada de criza. Am fost la multe interviuri in perioada respectiva, si va spun, fara urma de aroganta, ca le-am luat pe toate. Nu a fost vreodata test pe care sa-l fi picat, nici interviu pentru care sa nu fi primit oferta de angajare. Si nu pentru ca sunt eu vreun geniu, ci pentru ca nu m-am dus niciodata nepregatita la examene si nici nu am aplicat pentru joburi la care nu as face fata. Inca primesc telefoane cu invitatii la interviuri macar 1 la 2 saptamani, desi CV-ul meu nu mai e actualizat de cand eram insarcinata.

Asa ca nu, nu cred in conspiratia asta mondiala care tine geniile sub presul de la intrare si nu le permite sa se dezvolte. Daca eu (persoana cu iq si aptitudini medii) am putut, va spun ca se poate. Cu siguranta ca exista si asa numitul „ghinion”, ca sunt persoane capabile carora le e greu sa se descurce, dar eu le vad mai degraba ca pe niste exceptii de la regula.

Ca sa concluzionam, ca deja m-am lungit mult si oricum coerent nu prea e articolul in sinea lui, vreau alta viata pentru fie-mea. O viata mai fina si mai delicata decat ce vedem in jur. Si da, o sa cunoasca si ea problemele vietii, o sa stie ca exista oamenii „batuti de soarta”, vom ajuta cat de mult putem pe cei care au nevoie de ajutorul nostru.

Pentru ca eu consider ca e mult mai util sa-i oferi unui cersetor inghetat in mijlocul iernii o haina groasa si o pereche de cizme imblanite, sau o mancare calda unei doamne batrane care cere bani la colt de strada, sau sa imparti senvisul tau cu baietelul dezbracat care cere bani de tigari la semafor… cred ca doar asa poti cunoaste viata si poti face ceva cu adevarat important pentru cei din jur, doar asa poti deveni cu adevarat „darnic”. Asta inseamna a imparti…