Diana ne-a trimis un text care-mi face imaginatia sa zburde. In clipa asta vad cu ochii mintii caini care fac pipi pe arbori genealogici.
Mie una mi-a fost intotdeauna frica de caini. Nu o frica asa, obisnuita, ci una
dintr-aceea care te face sa traversezi pe celalat trotuar daca vezi un caine in
calea ta. Cauzele sunt probabil undeva prin copilarie, un amestec de „caine mare si
urat in drumul spre gradinita”, „caine si mai mare si mai urat in curtea gradinitei”
samd. Nu conteaza asta.
Acum cativa ani primesc de Craciun, de la socrul meu, un cadou care m-a surprins cu
adevarat. Fac o paranteza sa va spun ca socrul meu mi-a facut mereu cadouri
cumparate la intamplare si pe graba, asa cum a fost si acesta. Asa…desfac eu punga
frumos colorata si inalta de jumatate de metru si gasesc in ea…un caine de
portelan, negru, inalt tot de juma de metru. Nu stiu rasa (daca nu ma dau in vant
dupa caini, nu obisnuiesc nici sa le studiez arborii genealogici), dar destul de
fioros pentru mine. Am zis politicos „multumesc, ce dragut eeee”….si l-am bagat
repede la loc in punga.
In drum spre casa ma decid sa folosesc totusi acest prilej, poate ma vindec de frica
de aceste animale. Si l-am luat cu mine acasa, l-am pus chiar dupa usa de la
intrare, intr-un colt, de unde m-a intampinat dragul de el multe zile, pana cand
si-a dat obstescul sfarsit dupa ce a incasat o lovitura de la un musafir. Portelanul
nu s-a mai putut repara, asa ca ne-am despartit prieteni. Nu spun ca in toata
perioada asta nu mi-a facut inima sa-mi bata mai tare uneori, cand veneam seara
acasa, iar in lumina slaba ochii lui scanteiau intr-un fel anume, aproape vii. Numai
un om caruia ii e teama de caini ma poate intelege.