N-am avut timp, dar trebuia sa scriu articolul asta acum cateva zile. Sa apara aici sambata, pe 14 decembrie la ora 10… La fel cum a aparut si Vanda Mica in viata noastra. Tot pe 14 decembrie si tot la ora 10. Da, ati inteles bine, asta e un post aniversar. Vanda Mica a facut un an.

Un an care a trecut ca o secunda, ca si cum as fi clipit scurt. Un an frumos, plin de bucurie si iubire, cu un copil perfect si minunat. Un an in care m-am schimbat enorm, in care am invatat incredibil de multe (inclusiv despre mine), in care am facut lucruri pe care nu credeam ca sunt in stare sa le fac. Un an in care Vanda Mica a trecut de la un mormoloc mic si inert la un biped curios si cercetator.

Da, Vanda Mica a facut un an. Nu mai e bebelusa, a trecut la copilarie… Ma uit la ea si nu-mi vine sa cred cate stie si cate poate sa faca. E un copil perfect normal, care face lucruri perfect normale pentru varsta ei, dar stiti cum e, puiul meu de cioara e cel mai frumos si mai destept din cati sunt. Nici un alt pui de cioara nu poate face ce face Vanda Mica.

Vanda Mica a invatat singura sa mearga, fara niciun ajutor din partea noastra. A mers intai tinandu-se de mobila, apoi impingand antemergatorul prin casa. Apoi, la 11 luni a facut primii pasi. Nu a prea interesat-o noua achizitie, asa ca facea maximum 2-3 pasi pe zi, in rest se deplasa tot de-a busilea. Am lasat-o in pace. Intelegeam ca nu se simte pregatita si desi cei din jur insistau s-o tin eu de maini sa mearga ca „sa-si dea drumul”, am preferat sa n-o fortez. Nu era nicio graba si niciun concurs. Iar cand si-a dat drumul (cu o saptamana inainte de 1 an), a plecat la patrulat direct prin toata casa. Fara cazaturi, fara lovituri, cu mare precautie si siguranta. Inca nu stie sa umble decat desculta. Ieri am facut prostia de a o lasa sa calce incaltata afara si a cazut. Primul cucui biped. Am jelit amandoua, dar asta e… Mai asteptam.

Vanda Mica a inceput si sa vorbeasca. Oarecum… Pe langa un „mamama” si „ta-ta” care ii mai scapa ocazional, avem in repertoriu des folositul „apa” (care inseamna apa) si „apu” (care inseamna „vreau/da-mi” si de ieri mai inseamna si „poftim”). E o diferenta foarte fina intre cele doua, dar nu se enerveaza niciodata atunci cand nu ne prindem ce vrea, ci arata insistent cu degetul pana pricepem. Inca e intelegatoare si ramane calma si daca nu-i dam chiar tot ce ar vrea, pe de alta parte nici noi nu-i interzicem mare lucru. Dar evident, daca vrea „apu-apu” masura de la detergent, n-o s-o primeasca. In schimb, daca vrea „apu-apu” hartia igienica, o s-o primeasca, desi stiu ca o va face bucati bucati si o va imprastia prin toata casa.
Tot din categoria „vorbit”, a invatat de la mine sa vorbeasca la telefon, asa ca tot ce prinde duce la ureche si zice un stalcit „alo-da”, apoi vorbeste tare si raspicat cu interlocutorul, facand din cand in cand si pauze pentru a-l lasa si pe acesta sa-si spuna parerea, in timp ce se plimba prin casa. De alaltaieri avem un nou cuvant in repertoriu, dar nu ne-am prins ce inseamna. E un „A-I” tipat, despre care suspectam ca in anumite circumstante inseamna „hai”, dar nu mereu.

Ii place sa scrie la laptop; vine langa mine, ma impinge sa plec si incepe sa apese cu manutele ei mici pe taste, pana se aude zgomotul pe care-l fac eu cand scriu. Si stie cand sa se uite in monitor sau cand sa se uite pe televizor (adesea leg laptopul la tv, dar se prinde mereu pe care dintre ecrane sa se uite ca sa vada ce scrie, sau cum apar sau dispar imaginile, in functie de cum se nimereste sa apese ea pe taste). Alt lucru pe care l-a invatat de la mine e sa puna rufe la spalat. Isi scoate scutecele din galetusa in care le tin si le baga in masina de spalat, apoi inchide usa. Pacat ca nu ajunge si sa puna detergent si sa-i dea drumul.

Alte noutati sunt ca am renuntat la olita si am trecut la reductorul de wc, ca de cand e bipeda nu-i mai pun scutece daca suntem doar noi doua acasa si nu-mi pierd concentrarea cu alte lucruri, ca mai nou facem blw cu tacamuri de inox, mai ales cu furculita, ca mai nou vine si ne ia de gat si isi pune capsorul mic pe umarul nostru, ca ma pupa (ma rog, mai mult ma linge, dar gestul conteaza), ca i-a mai crescut si ei putin de tot parul, ca e la fel de vesela si zambareata, ca a inceput sa doarma noaptea bine (deci exista speranta, iubite mamici; nu disperati!) si o gramada de multe alte „ca”-uri…

Asta a fost primul an. Mult mai frumos decat as fi putut crede vreodata…