Tot circula pe facebook zilele astea un articol cu un titlu oribil, care ma scoate din sarite de fiecare data cand il vad. N-o sa-i dau link, pentru ca nu vreau sa promovez astfel de idei, dar el se numeste „Nu vă trataţi copilul ca pe un prieten. Riscurile sunt colosale”. Acum ca stiti si voi cum ii zice, poate o sa ma intelegeti de ce mi se zburleste parul in cap cand aud de el.
L-am citit doar pe diagonala, pentru ca mie titlul imi spune mai mult decat as vrea sa stiu si sunt oricum satula de mentalitatea asta. Ma rog, e un talmes-balmes acolo, se vorbeste de reguli, apoi de copii de 9 ani care nu merg singuri la toaleta, apoi ca mamele sunt batrane, de copii cu probleme psihice; articolul nu are cap si nici coada, dar vad ca toata lumea il share-uieste pe facebook. Inclin sa cred ca nu e altceva decat inca o traducere proasta a unor idei scoase dintr-un context, la care se adauga un titlu bombastic si toata lumea e picata pe spate.
Asa ca eu vreau sa-mi share-uiesc propriul articol, in care o sa scriu ca da, eu imi tratez copilul ca pe un prieten si asa o sa fac mereu!!!Si ca imi asum „riscurile colosale” de a avea incredere in copilul meu si de a-i cultiva increderea in mine.
Imi asum si riscul de a putea discuta absolut orice cu el, de a negocia impreuna cu el „regulile casei”, de a intelege ca el, copilul, este o personalitate distincta de mine, cu dorinte, gusturi si idei proprii. Nu voi sustine niciodata ierarhia in familie, pentru ca am un copil, nu un sclav, nu un caine, nu un peste in acvariu.
Nu voi impune niciodata un regulament bine stabilit de mine, fara a-i lua in considerare parerile. Si asta inseamna ca da, o voi lasa sa faca lucruri cu care nu sunt de acord.
Da, o voi lasa sa se dezvolte asa cum a fost construita pe interior, fara a incerca s-o modelez in vreun fel dupa cum mi se nazare mie. Nu, nu o s-o „invat” sa zica „saru’mana”, nici sa fie umila, nici sa fie tacuta, nici sa fie un copil la locul ei. Dar da, o s-o invat prin puterea exemplului meu sa zica „buna ziua”, „multumesc”, „ma scuzati”, sa fie politicoasa si amabila, sa-si spuna punctul de vedere si sa si-l sustina cu respect fata de interlocutor, sa fie libera fara a-i deranja pe cei de langa ea, sa aiba principii (dar pe ale ei, nu i le voi baga pe gat pe ale mele), etc.
Pentru ca da, cred cu tarie ca un copil crescut intr-o familie care cultiva astfel de principii, va deveni un individ sigur pe sine, fara nevoi de validare, impacat cu sine insusi, empatic, hotarat si independent. Si fericit.
Sunt satula pana peste cap de razboaie intre parinti si copii si mi se intoarce stomacul pe dos de fiecare data cand aud ca un copil e un „tiran” sau altele asemenea. Nu, un copil nu e un tiran, nu plange noaptea ca sa ne faca noua zile fripte, nu se isterizeaza in magazin ca sa ne faca in ciuda, nu plange ca vrea in brate ca sa ne santajeze. Un copil este un om ca mine si ca tine, isi doreste si el lucruri ca mine si ca tine, are frustrari si suparari ca mine si ca tine, e cateodata obosit, ca mine si ca tine, vrea afectiune si atentie, exact la fel ca mine si ca tine.
Haideti sa nu ne mai vedem proprii copii ca pe niste dusmani, haideti sa nu-i mai „disciplinam” atat, ci haideti sa ne bagam putin in botosii lor si sa vedem lumea de la nivelul lor.
Haideti sa-i intelegem si sa le aratam ca-i iubim, sa le dam naibii de articole scrise de pseudo-oameni-de-stiinta care ne spun ca e benefic pentru ei sa-i ignoram, sa-i lasam sa urle sau sa-i pedepsim.
Haideti sa fim empatici, sa incercam sa le dam cele mai bune exemple prin propriul nostru fel de a fi. Haideti sa fim un model pentru ei.
Haideti sa le fim cei mai buni prieteni!
Se vede ca ai citit articolul in diagonala. Oricum imi place si ce ai scris tu. Exemplul personal este cea mai buna varianta in educatia celor mici dupa parerea mea.
Ai perfecta dreptate in ceea ce spui despre educatia copiilor, insa e corecta afirmatia ca nu e ok sa iti tratezi copilul ca pe un prieten. Tu esti mult mai mult de atat. Are nevoie de un parinte. Si parintele este cel care stabileste regulile (chiar daca le negociaza), cel care pune limite si stabileste consecintele unor comportamente inadcvate. Nu e in regula sa iti lasi copilul sa faca asa cum considera el ca e mai bine. De ce? Pentru ca el nu poate face asta. Nu are inca resorturile psihologice necesare pentru a lua anumite decizii. Are nevoie de sustinetea unui parinte. In caz contrar se petrece un fenomen putin dorit si anume supraresponsabilizarea. Mai exact, copilul se vede abandonat in fata unor decizii si unor responsabilitati de matur, carora nu stie cum sa le faca fata. Ceea ce poate fi intr-adevar devastator. Nu stiu exact ce spunea acel articol insa pot sa pariez ca nu se referea la faprul ca un parinte trebuie sa fie tiran. Un parinte trebuie sa fie parinte si asta inseamna mult mai mult decat un prieten. Daca vrei, mai povestim. Deja e un post mult prea lung pentru un simplu comentariu. Cu drag, Anca
Cred ca intelegem diferit termenul „prieten”. Nici prietenilor de varsta mea nu le tolerez anumite comportamente care ma deranjeaza. Si cu ei am reguli (de multe ori stabilite fara sa ne dam seama) pe care le respectam.
Cred cu tarie ca regulile trebuie facute si negociate impreuna cu copilul, luand in considerare si opinia lui (ceea ce nu inseamna ca lasi copilul sa ia anumite decizii pt care nu e pregatit, ci ca il ghidezi/inveti practic sa o faca). Un copil implicat in astfel de decizii, un copil care simte ca are ceva de spus e mult mai probabil sa fie mai responsabil decat un copil caruia i se impune ierarhic ce are si ce nu are voie sa faca.
Da, sunt situatii in care asta nu se poate intampla (poate copilul a hotarat unilateral 🙂 ca vrea sa alerge pe bulevard printre masini si nu e deschis la nicio negociere), si atunci decizi ce e mai bine pentru el. Dar intre asta si a recomanda sa nu fi prietenul copilului tau e cale lunga. Nici pe prietena mea cea mai buna n-as lasa-o sa alerge bezmetica printre masini 😆
Respectul oferit vine din respectul primit si nu din frica. Asa ca eu asta urmaresc. Copilul meu sa ma „asculte” din respect si nu din frica. Sa aiba incredere in mine si sa stie ca am incredere in el
PS: „impune consecinte” imi suna a „pedepseste”, iar cu asta chiar nu sunt de acord :). O educatie bazata pe conditionare negativa sau pozitiva (pedepse sau recompense) nu face decat rau pe termen lung…
Si hai ca m-am intins si eu cam mult :))
Total de acord cu tine! Copilul trebuie tratat cu respect,pentru a invata sa respecte la randul lui. Nu cred in dresarea copilului.
Hihi, am dat share! Tare mi-e scarba de articolul mentionat de tine.Multumesc de postare!
Eu am doua fetite, asta nu ma face experta dar stiu din propria-mi exerienta cateva lucruri!Eu cred ca adevarul este la mijloc, regulile sunt cele mai importante, nu tiranice, abuzive…facute cu bun simt, impuse cu iubire si respect…fara reguli ar fi haos si asa tindem spre el tot mai mult!Prietenie cu masura, sa nu depaseasca limita…deoarece copii tind sa exagereze ideea de prietenie si sa o inteleaga gresit!Cred ca pana la o anumita varsta putem fi doar parinti nu prieteni, cand mai cresc se poate transforma intr'o minunata relatie de prietenie…eu asata imi doresc!
Cred ca exact titlul articolului si anume '' AVERTIZARE PENTRU PĂRINȚI: „Nu vă trataţi copilul ca pe un prieten". Riscurile sunt colosale'' e exagerat……articolul in sine nu zice prea multe, doar titlul da un mesaj izbitor de transant si fara detalii dezvoltate ulterior…….si apoi eu nu vad nimic rau in a fi disciplinat, nu zic armata, dar nici lasat de izbeliste…..copilul trebuie pregatit pentru drum, nu trebuie sa i se pregateasca drumul…..ma rog, pana la urma culegi ce semeni si cred ca din parinti buni nu au cum sa nu rezulte odrasle idem ….Copilul nu trebuie tratat ca pe un prieten, CI CA PE CEL MAI BUN PRIETEN!!! :*