La inceput mi-a fost simplu. Vanda Mica manca si dormea. Intre mancat si dormit mai schimbam cate un scutec si cam asta era. Cam 2 saptamani a durat fericirea. Apoi nu s-a mai incadrat niciodata in „standardele” de somn pentru varsta ei, adica era mereu treaza. Chiar si acum, mai mult de 30 de minute nu dureaza somnul de zi (si are cam 2-3 reprize). Doar cu domnul Vanda doarme mai mult, dar cu el doarme rar, asa ca nu se pune.

Pe vremea aia eram mica si naiva si nu stiam mai bine, iar cei din jurul meu profitau de asta si-mi tot recomandau solutii minune care sa ne rezolve asa zisa „problema”. Printre recomandarile preferate era si interdictia pe care trebuia s-o impun: bebe nu se lasa sa adoarma la san. Si nici s-o adorm in brate si dupa aia s-o pun in patutul ei nu era bine, ca asa nu „invata sa adoarma singura”. Dresura trebuia sa functioneze pe model: pus copil treaz in patut si lasat acolo pana adoarme. Eventual mangaiat din cand in cand pe burtica sau pe frunte, dar atat. Doar nu vrei sa nu invete niciodata sa adoarma singura, nu?! Dar va dati seama ca nici macar n-am incercat strategia asta. Doar cand o vedeam ca incepe sa se schimonoseasca a plans mi se ridica parul in cap si ma infigeam s-o recuperez de acolo.

Atunci, privita cu mila mamei care stia ea ca o sa mi se urce in cap si o sa ma cheme sa o adorm si cand o avea drept de vot, mi se sugera alta metoda de dresura. Copilul se leagana in brate pana e semiadormit, apoi se pune in patut si se lasa sa adoarma acolo. Asa era mai uman si puteam incerca, dar era chinul de pe lume, pentru ca era munca de mare finete. Ca o puneam jos si se trezea, o luam iar in brate si o semi-adormeam, apoi iar se trezea cand o puneam jos si tot asa, pana cand am renuntat si la asta si incercam s-o adorm in brate si s-o pun in pat asa culcata. Dar surpriza! Domnisoara decisese ca nu se mai lasa pacalita, asa ca nu mai adormea in brate. Deloc. Din fericire patutul ei se putea legana, asa ca stai Vando si batzaie la patut si cate o jumatate de ora, pana adoarme botzul. Pana la urma am pasat munca asta tatalui din dotare, in ideea sa aiba si el momentul lui cu fie-sa. Nu, nu pentru ca ora de somn ma facea sa vreau sa-mi iau campii. In niciun caz.

In continuare eram sfatuita sa n-o las sa adoarma la san, ci s-o ciupesc de nas, de obraji, sau (tineti-va bine) s-o strang de nas pana nu mai poate respira, ca atunci sigur se trezeste. Noaptea, desi se trezea foarte des, n-o alaptam ca orice mamica normala la cap din pozitie orizontala, ca sa putem adormi amandoua linistite cand ne terminam treaba, ci ma chinuiam cu ea pe scaun, ca sa fiu sigura ca nu adoarme mancand si ca nu adorm nici eu inaintea ei. Apoi o luam pe sus, o puneam inapoi la ea in patut, se trezea, iar batzaiam la patut pana imi sarea tot somnul; iar o ora mai tarziu domnisoara se trezea si o luam de la capat, ca doar eram in plin puseu.

Asa-i ca pare o vesnicie ce v-am povestit mai sus? Nu e, ca a durat doar o luna toata povestea, dupa care am descoperit solutia magica: n-am mai ascultat de niciun sfat, am „capitulat” si am lasat-o sa adoarma asa cum a vrut ea. Ori in brate, ori leganata, ori mufata (cateodata cu suzeta cand o adormea Domnul Vanda – stiu, stiu, nu sunt mandra de mine, dar am renuntat pana la urma la ea). Si o lasam in pat cu noi, n-o mai trezeam cu mutatul dintr-un pan in altul. Si culmea, n-a mai fost greu!

Si stiti care e partea cea mai tare? Ca acum, la 5 luni, deja a invatat sa adoarma singura, fara niciun efort din partea mea. Cand e satula, pur si simplu imi intoarce spatele, mai sta cateva minute cu ochii deschisi si contempleaza infinitul, apoi ii inchide si adoarme. Fara suzeta, fara obiect de confort, fara muzica, fara cai verzi pe pereti, pur si simplu adoarme „ca un om mare”. Si mie imi e asa drag de ea, ca parca as face-o mica mica de tot si as baga-o la mine in buzunar, ca sa-mi fie mereu alaturi.

Deci, another myth busted!