Cum sa-ti adormi copilul
Sanii Angelinei Jolie

Multe mame sunt speriate de inbrateInbrate asta e ca o boala cu care daca te-ai pricopsit, esti mancat, ca sa nu mai spunem ca e bun prieten si cu senvata. Daca ii ai pe amandoi, chiar ai pus-o… Sa ne pazim deci de cuplul malefic senvata-inbrate.

Mamele noastre, soacrele noastre, prietenele noastre, straini de pe strada, toti ne sfatuiesc sa ne pazim. Toti copiii sunt niste tirani, niste santajisti mici si nu trebuie sa cedam, ca ni se urca in cap. De cand se nasc trebuie sa ne punem pe picior de razboi, sa le stabilim niste limite si sa le impunem niste reguli, pentru ca, se stie… Primul lucru pe care abia asteapta sa-l invete un nou nascut in lumea asta mare si noua si total diferita de ce stia el, sunt regulile. Clar!

Ce e foarte ciudat, e ca sfatul de a te pazi de senvata-inbrate astia vine, in general, de la mamele care nu-i cunosc. Adica o mama care nu-si ia copilul in brate, ca se-nvata, imi spune mie sa nu-mi mai iau nici eu copilul in brate, ca se-nvata si el (ea, in cazul nostru). Intrebarea mea e… Daca mamica respectiva nu si-a luat copilul in brate, de unde stie ea ce s-ar intampla daca s-ar conforma cererilor „dictatorului”? Explicatiile de genul „L-am tinut intr-o marti in brate cat i-a schimbat ta-su cearsaful de pe pat si acum plange mereu ca s-a invatat”  sunt ilare pe de-o parte, dar e trist ca mamicile chiar cred in asta.
Ce urmeaza sa scriu, se bazeaza insa pe experienta mea de mama care si-a purtat (si isi poarta in continuare) copilul atat cat vrea el.

Jean Liedloff descrie foarte frumos in cartea ei „Conceptul Continuum” motivele pentru care orice bebelus vrea in brate la mama lui. Mi-e lene sa va copiez pagini intregi din carte si nici n-ar avea rost (daca vreti s-o cititi, o gasiti aici), dar va spun eu pe scurt ce zice ea. Zice asa. Ca bebelusul nu se naste tabula rasa, cum sunt unii convinsi, ci vine pe lumea asta la pachet cu un set de asteptari. Asteptari care provin din evolutia noastra ca oameni de milioane de ani. Si da ea niste exemple foarte frumoase, cum ca plamanii nostri sunt o asteptare a aerului, ochii o asteptare a luminii, pielea si parul sunt impermeabile, deci o asteptare a ploii si tot asa. Deci fiecare individ nu e nimic altceva decat „o reflectare a experientei pe care se asteapta sa o intalneasca”, iar experienta asta e „definita de circumstantele la care predecesorii sai s-au adaptat”.   Iar predecesorii sai (nu va ganditi la ultimele mii de ani, care nu inseamna decat foarte putin in evolutia noastra) aveau cu totul alt comportament decat cel pe care-l avem noi acum. Mamele isi carau bebelusii peste tot dupa ele, pentru ca doar lipite de ele erau in siguranta, noaptea dormeau impreuna, iar alaptatul avea loc la cerere, nu dupa ceas (care ceas?). Chiar si in zilele noastre, in anumite triburi, lucrurile se desfasoara similar. Si zice Jean Liedloff ca in triburile respective copiii plang doar cand sunt grav bolnavi, iar de colici n-a auzit nimeni niciodata. Ma rog, asta e pe scurt. Nu mai intru in detalii, dar cartea e intr-adevar ceva ce va recomand sa cititi.

Unii ma intreaba: dar de unde stie tanti asta ca asa e? Sa presupunem, deci, ca n-o fi asa si sa abordam problema altfel. Omul e unul dintre singurele animale care naste pui prematuri. Fiecare dintre noi este prematur, nascut cam cu un an inainte de vreme. Unii zic mai putin (doar trei luni – al patrulea trimestru), altii se raporteaza la momentul in care puiul de om e capabil sa mearga pe picioarele sale. Micutul prematur are nevoie de mama. Nu se poate deplasa singur, nu se poate distra singur, nu poate sta singur pentru ca, in afara de mirosul mamei, bataile inimii ei, vocea ei, el nu stie mare lucru pe lumea asta. A fost dus 9 luni in burta mamei, leganat de mersul ei si brusc, intr-o zi, iese din apa pe uscat, dintr-o lume mica intr-una infinita, din intuneric la lumina si trebuie sa se adapteze la zgomote noi, lumini noi, oameni multi, chiar si la forta gravitationala. Voi cum v-ati simti in asa o lume infricosatoare? Ati fi in largul vostru? Sau ati cauta singurul element de echilibru, singurul lucru cunoscut – pe MAMA?

Si mai imaginati-va si ca, in lumea asta mare de tot, voi ati fi paralizati, deci tintuiti la pat. Cei din jurul vostru s-ar misca, ar alerga, ar dansa, s-ar distra. Iar voi nu v-ati putea ridica din pat. Si ati striga sa va ajute cineva, sa va ia de acolo, sa vedeti lucruri, sa invatati, sa fiti parte din viata voastra. Dar n-ar veni nimeni. Sau ar veni mama, dar s-ar uita lung la voi, v-ar ciupi de nas si s-ar vedea de treaba ei. Eu imi imaginez ca trebuie sa fie incredibil de frustrant si nu pot sa inteleg cum mamele (fiintele astea care ar trebui sa-si iubeasca copiii ca pe ochii din cap) nu se pot pune in botosii celui mic si nu pot empatiza deloc-deloc cu el.

Asa ca eu, dupa ce am avut momentele mele de „nu iau copilul in brate ca se-nvata”, am tinut-o pe Vanda Mica mereu dupa mine. Din wrap Vanda Mica a invatat cum se spala pe jos, cum se pun rufe la spalat, cum se pun la uscat, cum se impaturesc si se pun in dulap, cum se gateste la cuptor, cum se face un senvis, cum se intra intr-o librarie, sau intr-un supermarket, cum se face ordine in casa si cum se da cu un rimel pe gene. Dar Vanda Mica nu „s-a invatat”, oricat de ciudat vi s-ar parea. Dupa luni de purtat in wrap, are fix acelasi program de stat singura ca si inainte.

La fel ca si inainte, poate sta cate jumatate de ora singura in patut dimineata cu caruselul pornit (cu care discuta, la care tipa, cu care se hlizeste), pana se activeaza mami. La fel ca si inainte, poate sta singura in carucior cat mami face un dus scurt dupa-amiaza. La fel ca si inainte, cand mergem la buni plange cateodata ca nu vrea la ea in brate (nu-i place pozitia in care buni se incapataneaza s-o foloseasca) si sta in carucior. La fel ca si inainte, daca e sa iesim la plimbare cu caruciorul, nu protesteaza. Ba mai mult decat atat. Mai nou, de cand a inceput sa se deplaseze pe cont propriu (tarat cand in fata, cand in spate, depinde cum ii iese), plange in brate si vrea pe salteluta, ca sa exerseze. Iar eu o las, ca doar n-o sa tin copilul cu forta, dar parca mi se pare prea devreme.

De-asta zic. Bucurati-va de ei cat puteti de mult. Tineti-i in brate. Neglijati casa si curatenia sau folositi un wrap daca nu se poate altfel sau sunteti fixiste ca subsemnata si impacati si capra si varza. N-o sa ceara in brate pana la facultate. Cu siguranta ca n-o sa-i duceti in sling la primul interviu. Perioada asta trece (din cate vad) mai repede decat v-ati dori.

Deci nu, nu senvata. Dar mie mi-ar placea…

Si niste linkuri despre babywearing

http://www.naturalchild.org/guest/laura_simeon.html

http://www.alternative-mama.com/babywearing-14-reasons-to-wear-your-baby/

http://wearyourbaby.com/

http://www.continuum-concept.org/reading/in-arms.html

http://babycalm.wordpress.com/2012/07/06/the-fourth-trimester-aka-why-your-newborn-is-only-happy-in-your-arms-30/

Flora stomacală și echilibrul psihic al copiilor: O conexiune esențială pentru sănătatea lor

Și dacă vorbim de psihologie, cercetările au demonstrat că există o comunicare strânsă între flora stomacală și sistemul nervos central al copiilor (și adulților, desigur) prin intermediul așa-numitei „axe microbiom-creier”.

Ce să faci dacă ai un copil ‘obsedat’ de ceva?

– Diana, ce mă fac cu el? Toată ziua nu se joacă decât cu trenurile. Are o casă plină de jucării, dar nu-l interesează nimic altceva. Am încercat să i le iau, să nu-l mai las cu ele, dar nu se joacă apoi cu altceva. Sau ia mingiile și își imaginează tot că sunt trenuri.

În substrat eu înțeleg îngrijorarea. E îngrijorarea părintelui că are un copil care ‘nu e normal’. Ba, cu toată informația asta la îndemâna tuturor dintre noi, unii părinți se duc deja cu gândul către diferite tulburări (în mod special la spectrul autist) și de aici începe o luptă cu copilul, care nu ajută pe nimeni.

3 lucruri care nu existau în copilăria mea

Da, am ajuns la vorba ”pe vremea mea”. Mă mai întreabă copiii de diferite lucruri și, adesea, răspunsul e ”pe vremea mea, asta nu exista”. V-ați gândit vreodată câte astfel de lucruri (obiecte, evenimente, orice) sunt atât de comune în viața copiilor noștri, dar cu care noi n-am crescut? 
Mă simt ca bunica mea, care se mândrea că avea propriul aparat de radio în 1940, singura adolescentă de pe stradă, care asculta radio în camera ei. 

Și sunt extrem de multe astfel de obiecte, dar azi mi-au venit în minte 3, care sunt și foarte utile, până la urmă. 

Camera copilului care crește <3

Așa că eu una abia aștept să le zugrăvim camera și să dăm jos stickerele de pe pereți, pe care să-i umplem de mesaje mai relevante pentru ei. De exemplu, afirmații potrivite vârstelor lor și etapelor lor de dezvoltare. Aveam gândul de mult timp, însă mi-a revenit în atenție când am înregistrat podcastul despre bullying, împreună cu Alexandra Iftode

Cartea fenomen cu care mi-am schimbat viața

… sau ”Cartea de self-help care e mult mai mult decât o carte de self-help”

… sau ”Una din cărțile de psihologie din TOP 3-ul meu personal”

… sau ”Cea mai bună carte de self-help pe care ți-o pot recomanda”

Cum a fost la conferința despre Efectul Cibernetic cu Dr. Mary Aiken

Comportamentul uman se schimbă funtamental în mediul online
De ce? Din cauza a mai mulți factori pe care nu-i întâmpinăm în lumea reală (deși, da, și spațiul cibernetic e tot o lume reală). Cum și de ce? Iată:

Cele 8 simțuri și idei de activități pentru a le calibra

La momentul în care vă scriu articolul, ce știu eu este că sunt 8 simțuri prin care experimentăm lumea. Și nu știu dacă pe undeva e în dezbatere, dar mie și experiența de viață mi se pare un simț bun de luat în calcul, care modifică felul în care percepem și trăim realitatea.

Ghid de supraviețuire pentru proaspetele mame – 10 sfaturi utile!

Când habar n-aveam să fiu mamă, când copilul ăsta se născuse fără instrucțiuni de folosire și când instrucțiunile pe care le primeam de la alții nu erau universale? Mi-am intrat, ușor-ușor, în ritm. Dar la început a fost greu. Ce mi-ar fi plăcut atunci să știu, ca să-mi fie viața mai ușoară?

Ți-ai scris deja povestea vieții?

Povestea ta de viață a fost scrisă deja. Nu, nu mă refer la soartă, nici la ”ce ți-e scris, în frunte ți-e pus”, ci la faptul că fiecare dintre noi și-a scris singur deja povestea de viață.
Cu toții am început să ne scriem povestea de viață atunci când ne-am născut, sau chiar mai devreme. Unii specialiști au demonstrat prin studii că povestea vieții noastre începe să fie scrisă încă de când pluteam în lichidul amniotic din uterul mamei noastre.

#meToo – Și eu am fost victima hărțuirii și abuzului sexual. Cum combatem asta?

Prima dată mi s-a întâmplat când eram în generală. Să ne înțelegem. Nu am fost niciodată una din fetele mega populare, după care leșinau toți și toate colegele. Școala am făcut-o la un liceu mai „de fițe” să-i spun, unde eram pătura de mijloc printre pături superioare. Vacanțele mi le făceam la Ploiești, și nu la Disney, tata conducea un Oltcit, și nu un Tucson, n-aveam rucsac Herlitz și nici camera mea.

Cum sa-ti adormi copilul
Sanii Angelinei Jolie