Nu pricepeam de ce am tot dat zilele astea peste articole despre „spanking” (nu, nu ala pe care-l practicam seara dupa ce adoarme copilul), despre bataie si alte pedepse corporale pe care unii parinti le aplica plozilor. Dar m-am lamurit. Se pare ca pe 30 aprilie americanii sarbatoresc SpankOut Day (am aflat de aici).
Si culmea e ca tocmai vorbeam cu Domnul Vanda si despre asta si ii ziceam ca nu sunt deloc de acord cu lovirea unui copil, chiar si „usor”. Poate o sa par putin prea categorica cu articolul asta, dar nu asta imi e scopul. Nu vreau sa judec parintii care mai dau cateodata cate o palma copilului lor la fund, pentru ca sunt convinsa ca nu cunosc repercursiunile actului lor si nu-si imagineaza ca poate fi ceva atat de grav. Adica daca pe copil nu-l doare, n-are ce sa-i faca, nu? Ba da… Nu trebuie sa-l doara ca sa-l marcheze chiar si o palma la fund.
Si sa va dau un exemplu. Eu am crescut mai mult cu bunica-mea decat cu mama. Mama era la serviciu, mama n-avea timp, mama avea si alte treburi. Dar bunica era mereu acolo pentru mine, mereu blanda, mereu atenta la nevoile mele, niciodata nervoasa si niciodata suparata. O singura data in copilaria mea am reusit s-o scot din pepeni si atunci s-a enervat. Nu, nu mi-a dat una la fund, ci a ridicat tonul la mine si m-a trimis in camera mea.
Imi amintesc de parca acum as fi retrait momentele, desi cred ca aveam vreo 2-3 ani atunci. Era o zi calduroasa, cu mult soare. In dormitor perdelele erau trase, iar in camera intra toata lumina. Razele soarelui se reflectau in oglinda, unde se forma un efect de curcubeu. Usa era inchisa, asa cum nu se intampla niciodata. Iar in camera era o caldura sufocanta. Bunica era la bucatarie si punea niste farfurii in dulap (aud si acum clinchetul lor), iar eu, intinsa toata pe pat plangeam in hohote. Aveam un nod in gat si simteam ca tavanul vine peste mine si nu mai pot respira. Credeam ca bunica nu ma mai iubeste si ca viata mea se va schimba total din acel moment.
Mi s-a parut ca am stat singura in camera o vesnicie, pana cand, la un moment dat, bunica a intrat in camera. Nu mai stiu ce mi-a spus, imi amintesc doar ca era din nou calma si zambitoare. I-am spus „Bunica, dar nu stiam ca stii sa tipi la mine”, iar ea mi-a zambit si m-a luat in brate. In momentul respectiv, echilibrul lumii mele fusese restabilit, nodul din gat disparuse, puteam respira din nou. Doar ochii ii mai aveam inca umflati de atata plans.
Asa imi imaginez eu ca se simt si copiii care sunt batuti sau loviti „usor” de catre parinti. Cred ca initial li se pare ca lumea lor mica devine si mai mica. Cred ca se simt apasati si speriati de moarte. Nu de lovitura, nu de durere… ci ca nu vor mai fi iubiti. Ca vor ramane singuri si nealinati intr-o lume neagra si rece. Iar cu fiecare palma mai „usoara” sau mai grea pe care o primesc, increderea lor in parinti se clatina. Respectul pentru parintii lor dispare. Si mai rau, respectul pentru ei insisi dispare. Se izoleaza si traiesc cu teama. Mi se pare ingrozitor ca un copil sa treaca prin asa ceva.
In afara de asta, mesajul pe care il transmit acesti parinti copiilor lor e complet gresit. Adica eu sunt puternic si pot sa dau in tine. Tu esti mic si nu poti riposta, asa ca o sa faci ce-ti spun eu. Unde duce asta? Pai la bully-ing (nu-mi dau seama cum as putea traduce perfect termenul in romana), pentru ca asta fac parintii, deci ar trebui sa fie ok. Deci la violenta. Adicatelea, pe moment copilul face cum vrea parintele, ca doar ii e frica, dar pe termen lung invata ca prin violenta poate primi ceea ce isi doreste. Super, nu?
Si mai sunt multe motive pentru care nu ar trebui sa-ti lovesti copilul de niciun fel. Studiile care s-au facut arata clar ca un copil lovit are sanse mai mari sa se dezvolte intr-un adult cu probleme emotionale, de adaptare, psihice, poate deveni mult mai agresiv, ma rog… o gramada de lucruri pe care eu n-as vrea sa le vad la Vanda Mica.
Asa-i ca nici voi nu sunteti de acord cu bataia copilului?
Linkuri utile:
http://www.ahaparenting.com/parenting-tools/positive-discipline/should-I-spank-my-child
http://www.naturalchild.org/jan_hunt/tenreasons.html
http://psychcentral.com/blog/archives/2012/08/16/why-shouldnt-you-spank-your-kids-heres-9-reasons/
http://www.apa.org/monitor/2012/04/spanking.aspx
http://www.askdrsears.com/topics/discipline-behavior/spanking/10-reasons-not-hit-your-child
http://life.familyeducation.com/parenting/spanking/45304.html
Exact asa! Deloc! 🙂 inca o data, de acord cu tine!
Hehe, nici nu ma asteptam la altceva din partea ta :*
Chiar inainte cu vreo doua-trei zile de a citi despre Spanking Day am citit pe un blog povestea unei tinere femei despre cum a fost ea batuta in copilarie, nu numai pentru chestii minore pe care le fac copiii, dar si pentru ce presupunea tatal ca ar fi facut ea, chiar daca nu era adevarat. Si acum la 30+ de ani, isi rezolva chestiile astea la psiholog. Si cu toate astea e o femeie desteapta, inteligenta si pe picioarele ei. Te si miri cum de reusesc unii.
Pana la urma multe din traumele copilariei se vindeca. Dar greu, cu multa munca, mult efort si multa durere.
to bully= a bulandrisi, a fi bulangiu.
Altfel, de acord cu tine. Exista pedepse mai aspre si din care copilul sa inteleaga ca a gresit si nu ca e mic si neputincios in fata parintilor.
Amenintarile emotionale si santajul emotional fac parte din aceeasi categorie pe care tu ai descris-o, insa, au repercursiuni mult mai grave, uneori.
Chiar nu cred ca ar fi sunat ok sa spun ca multi parinti sunt „bulangii” 😆 😆 😆
Eu cred ca pedepsele trebuie aplicate cat mai rar (preferabil deloc), doar in cazuri de forta majora. Sunt convinsa ca se poate face educatie si fara pedepse, fara sa ai un copil prost crescut.
Eu as folosi mai degraba „a intimida” pt bullying verbal/emotional si „a brutaliza” pt bullying fizic.
Share, share, share!!!