Copiii spun lucruri trasnite
Wrapi, slingi, manduci si altele

Da, stiu… din nou un articol despre bebelusenii. Ce sa-i faci daca asta e universul meu mai nou? Asta stiu, asta scriu 🙂

Acum vreo doi ani, intr-una din calatoriile mele in Elvetia, am gasit la o librarie din gara cartea lui Reto U. Schneider „Das neue Buch der verrueckten Experimente” („Noua carte a experimentelor nebune”). E o carte foarte lejer scrisa (nu stiu daca a fost tradusa si in engleza sau romana, pentru ca eu am citit-o in limba lui de bastina) despre fel si fel de experimente, organizate in ordine cronologica. Inteleg ca exista si „Das Buch der verrueckten Experimente” („Cartea experimentelor nebune”), cum ar veni, primul volum al seriei, dar n-am gasit-o in nicio librarie elvetiana sau germana.
Orisicum, eu am devorat-o in doua nopti, cu riscul de a ma duce a doua zi la munca cu ochii prinsi in scobitori si cu cearcanele aferente atarnand mult sub ochi.

Si ca sa revenim la bebelusenii, din carte am aflat despre un experiment, sa-i zicem culinar, inceput in anul 1926 cu un piticot in varsta de 8 luni de catre medicul pediatru Clara M. Davis.
Piticotul, pe numele sau Abraham G. si nediversificat inca (cum, la 8 luni nu manca ciorba de burta si saorma cu de toate?!) a primit din prima zi a experimentului o tava plina cu 10 feluri de mancare  si 2 de bauturi. Pe tava putea gasi, printre altele, mere, ananas facut piure, rosii, cartofi copti, diverse cereale, carne de vita, peste, oua, apa, suc de portocale sau lapte. Ce avea micutul de facut? Nimic altceva decat sa manance, ce si cat voia el. Putea manca el singurel cu mana, sau putea arata cu degetul catre un fel de mancare si era servit cu lingurita.

Ce voia Clara Davis sa afle? Pai voia sa afle daca si fiintele umane, asemeni altor specii de animale, se pot hrani instinctual cu acele mancaruri de care are organismul nevoie, sau avem nevoie de medici si nutritionisti care sa decida pentru noi ce e mai bine.

Pe langa strumful Abraham, Clara Davis a mai „facut rost” de un grup de 14 copii orfani sau care proveneau din familii cu situatii materiale precare si cu ajutorul tuturor a ajuns la urmatoarea concluzie: toti copiii implicati in experiment s-au dezvoltat perfect normal, n-au devenit nici obezi, n-au avut nici dureri de stomac, nu erau nici subnutriti.

Pediatrul a mai constatat si ca meniurile pe care si le alegeau copiii erau diferite de la un copil la celalalt. Un copil putea sa manance 3 banane la o masa, in timp ce altul baga la ghiozdan poate 7 oua. Cate mame din generatia noastra, sau generatiile trecute, s-ar incumeta sa-si lase progenitura sa haleasca 7 oua la o masa, din prima?! Fara introducerea unui sfert de galbenus intai, apoi jumatate, apoi dupa x zile, unui galbenus intreg.

O alta chestiune foarte interesanta a fost si faptul ca toti prichindeii au ales sa manance mai multe fructe, carne, grasime si oua decat se recomanda de catre medicii pediatrii si mult mai putine legume si cereale. De exemplu, o fetita a mancat timp de trei ani cam un kilogram de legume. Majoritatea copiilor a refuzat spanacul (ii inteleg perfect!).
Mai scrie in carte ca toate combinatiile culinare facute de copii erau cosmarul oricarui nutritionist, cu un mic dejun compus, de exemplu, din jumatate de litru de suc de portocale si ficat.

Cu toate astea, cantitatile de proteine, grasimi si carbohidrati ingurgitate de prichindei se incadrau perfect in limitele normale.

Ce a mai aratat experimentul? Ca stomacul nediversificat al unui bebelus de 8 luni poate digera fara probleme mancare de „oameni mari”, drept urmare ca dietele standard pe care le impart pediatrii in stanga si in dreapta nu sunt optime pentru niciun piticot. Totusi, e de notat aici ca prichindeii nu au primit prajeli, sare, zahar; pe scurt, au primit doar mancare sanatoasa si usoara pentru stomac.

Ce nu stiam eu atunci, cand am citit cartea, era ca momentul in care informatiile astea imi vor fi utile nu e chiar asa de indepartat. Si pentru ca momentul in care Vanda Mica va primi si altceva de mancare in afara de laptic se apropie cu pasi repezi, am descoperit (pornind de la acest experiment) o treaba minunata, denumita si autodiversificare (baby-led-weaning), care, in esenta, pune in practica concluziile trase din experiment. Dar despre asta, voi scrie un post separat.

Asa ca am decretat. Peste doua luni si ceva Vanda Mica va primi si ea in fata o tavita cu mai multe feluri de mancare (poate nu chiar 10 la fiecare masa) si va fi lasata sa-si aleaga ea ce vrea sa manance de acolo. Probabil ca nu voi fi suficient de relaxata s-o las sa manance 7 oua la o masa, dar o voi lasa sa ia singura deciziile.

Pentru ca, nu-i asa, toti ne dorim copii responsabili si care sa poata decide pentru ei.

Copiii spun lucruri trasnite
Wrapi, slingi, manduci si altele