Observ ca in ultima vreme se vorbeste mult despre Tinutul Secuiesc, Harghita, Covasna si se ajunge mereu la aceeasi concluzie:

„‘R’ati ai dracu’ de bozgori cu mamele voastre cu tot, ca nu poti sa cumperi o paine in Harghita dac-o ceri in romana„, zice un nationalist infocat.
„Ce-ai foaie, eu am trecut ieri prin Harghita si mi-am cumparat fix o paine si n-am avut nicio problema„, ii raspunde altul.

Ca eu sunt de acord cu nationalistul infocat, e alta poveste. Dar nu in Harghita n-am putut cumpara o paine in romaneste, ci in Miercurea Ciuc. Si de fapt, eu am putut s-o cumpar, ca m-am dus si le-am cerut-o in germana, pe principiul eu-nu-sunt-romanca-si-vreau-o-paine-la-voi-in-tara, dar asta doar dupa ce se dusese tata initial si le-o ceruse in romana, pe principiul sunt-roman-la-mine-n-tara-si-vreau-o-paine. E evident ca am asezonat painea cu un set de injuraturi neaosi romanesti dupa ce am primit-o, si la fel de evident ca doamnele nu s-au lasat deloc impresionate de jargonul meu vulgar de piata Romana si m-au privit cu plictiseala.

Dar asta a fost acum mult timp. Ce vreau eu sa va povestesc e ceva mai recent.

Actiunea nu se petrece nici in Miercurea Ciuc, nici in Harghita, ci in Covasna, intr-o iarna ca in povesti. Zapada oriunde te uitai, orasul parea pustiu, parca doar noi eram acolo. Va dati seama, ce distractie maxima e intr-un oras in care era deschis un singur chiosc de unde sa-ti poti cumpara o maslina, o atentie.

Asa ca activitatea principala a grupului din care faceam si eu parte, era sa pierdem vremea la o biciuscarie amplasata in apropierea hotelului unde eram cazati. Restaurantul era micut, decorat in stil rustic cu lemne pe pereti si un miros de vin fiert amestecat cu aerul dintr-o camera plina de batrani bolnavi de plamani, care nu fusese aerisita niciodata. Dar era o alternativa foarte buna la barul de la hotel, unde parca tot mobilierul era tapitat cu fumul de la sute de Kenturi lungi cumparate pe sub mana de la Şop de unguri in blugi, dar si cu Marlboro Ultra Filter Plus sau alte tigarete cumparate in libertate mai in timpurile noastre.

Cum restaurantul nu cred ca mai vazuse in ultimii 5 ani atatia clienti la un loc, cati eram noi, suspectez ca angajasera pe loc chelnaritele, sa faca fata cererii imense cu care se confruntau. Iar cele doua chelnarite nu avusesera timp sa treaca prin trainingul denumit generic si „Customer satisfaction”, ci fusesera racolate direct din ograzi, spalate sub unghii si in urechi, varate in blugi negri si camasa alba si aruncate printre mese.

Mergeam la restaurant ca la scoala. Incercam sa nu intarziem, intram cu totii repede pe usa si ne asezam in liniste la masa. Ne uitam in meniu repede-repejor si memoram pana la virgula ce vroiam sa comandam. Cand veneau chelnaritele, recitam comanda ca Luceafarul la scoala si apoi bagam mainile sub masa si ochii la sosoni.
Cand unii dintre prietenii nostri au decis sa se rebelizeze si sa intarzie ca niste impertinenti, au fost urecheati rapid de doamne.

„Ce vreti? Pui? Pai prietenii dvs. au comandat pizza. In fine, dureaza mult puiul, de ce n-ati venit cand au venit si ei sa comandati toti odata? N-am ce sa va fac acum, abia in 20 de minute ajunge puiul!”